Papagalul călugăr

De la Sberopedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Myiopsitta monachus)
Sari la navigare Sari la căutare
Papagalul călugăr
Fișier:019 4290res.jpg
Stare de conservare
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Psittaciformes
Familie: Psittacidae
Gen: Myiopsitta
Specie: M. monachus
Nume binomial
Myiopsitta monachus
(Boddaert, 1783)
Subspecii

2–4, vezi text

Fișier:Myiopsitta monachus map.svg
Sinonime

Psittacus monachus (Boddaert, 1783)

Papagalul călugăr (Myiopsitta monachus) este o specie de papagal tipic din familia Psittacidae. Este un papagal mic spre mediu, de culoare verde aprins, cu piept cenușiu și abdomen galben-verzui. Durata sa medie de viață este de aproximativ 15 ani. Este originar din zonele temperate până la subtropicale ale Americii de Sud. Populațiile sălbatice autosusținute apar în multe locuri, în principal în zone cu climă similară din America de Nord și Europa.

Taxonomie[modificare]

Papagalul călugăr a fost descris de polimatul francez Georges-Louis Leclerc, conte de Buffon, în 1780 în lucrarea sa Histoire Naturelle des Oiseaux.[2] Pasărea a fost ilustrată și într-o placă colorată manual, gravată de François-Nicolas Martinet în Planches Enluminées D'Histoire Naturelle, care a fost produsă sub supravegherea lui Edme-Louis Daubenton pentru a însoți textul lui Buffon.[3] Nici legenda plăcii, nici descrierea lui Buffon nu includeau un nume științific, dar în 1783, naturalistul olandez Pieter Boddaert a inventat denumirea binomială Psittacus monachus în catalogul său Planches Enluminées.[4]

Fișier:Monk parakeet (Myiopsitta monachus monachus) in flight with nesting material Colonia.jpg
Cu material pentru cuib

Deoarece Buffon nu a specificat originea specimenului său, în 1937, ornitologul american James Peters a atribuit locația tipului ca fiind Montevideo, Uruguay.[5] Papagalul călugăr este acum plasat în genul Myiopsitta, care a fost introdus de naturalistul francez Charles Lucien Bonaparte în 1854.[6][7] Numele genului combină termenul grecesc antic mus, muos, care înseamnă „șoarece”, și termenul neolatin psitta, care înseamnă „papagal”, făcând aluzie la fața și părțile inferioare gri ale șoarecelui. Epitetul specific monachus este un termen latin târziu care înseamnă „călugăr”.[8]

Papagalul călugăr este una dintre cele două specii din genul Myiopsitta, cealaltă fiind papagalul de stâncă (Myiopsitta luchsi). Acesta din urmă a fost tratat anterior ca o subspecie a papagalului călugăr. Datorită diferențelor morfologice și comportamentale, precum și a deosebirilor geografice, Comitetul Ornitologic Internațional a ridicat papagalul de stâncă la statutul de specie în 2015.[9] Handbook of the Birds of the World al BirdLife International a urmat exemplul în 2020, iar Comitetul de Clasificare Sud-American al Societății Ornitologice Americane la sfârșitul anului 2024.[10][11] Începând cu sfârșitul anului 2024, taxonomia Clements menține papagalul de stâncă ca subspecie a papagalului călugăr.[12] Ariile de altitudine ale papagalului călugăr și ale papagalului de stâncă se pare că nu se suprapun, așa că sunt în întregime, dar doar la limită, alopatrice.[13]

Sunt recunoscute 3 subspecii:[14][13]

  • M. m. monachus (Boddaert, 1783) – se găsește în Argentina din sud-estul provinciei Santiago del Estero, în bazinele Río Salado și Paraná inferior, până în provincia Buenos Aires și Uruguay; este cea mai mare subspecie.
  • M. m. calita (Boddaert, 1783) – se găsește la poalele Anzilor până la 1.000 m deasupra nivelului mediu al mării, din sud-estul Boliviei până în Paraguay și nord-vestul Argentinei, extinzându-se în zonele joase din provinciile Río Negro și posibil Chubut. Aripile sunt mai proeminent albastre, griul capului mai închis la culoare.
  • M. m. cotorra (Finsch, 1868) – se găsește în sud-vestul Braziliei,[15] în bazinele Río Paraguay și Paraná mijlociu, precum și în Gran Chaco. Este în esență identică cu M. m. calita, dar este raportată ca fiind mai puțin galbenă în partea de jos și mai deschisă la culoare în general.

Comportament și ecologie[modificare]

Papagalul călugăr și papagalul de stâncă sunt singurele două specii de papagali, în afară de unele specii de papagali africani (Agapornis sp.),[16] care își construiesc cuiburi. Papagalii călugăr și de stâncă sunt unici chiar și printre papagalii care își construiesc cuiburi, deoarece își construiesc cuiburi mari, exterioare, în copaci sau structuri artificiale, în loc să folosească cavitățile copacilor.[17]

Papagalul călugăr este o specie gregară care se reproduce adesea în colonii, construind un singur cuib mare cu intrări separate pentru fiecare pereche.[17][18] Nu este neobișnuit, totuși, ca perechile sau indivizii să cuibărească în afara coloniilor, în special în timpul sezonului de reproducere.[18] În sălbăticie, coloniile pot deveni destul de mari și pot atrage mulți alți locuitori, inclusiv unii care conviețuiesc cu papagalii călugăr.[19] Printre acești locuitori se numără multe alte păsări, cum ar fi porumbeii, vrăbiile, vinderei americani dar și mamifere precum veverițele roșii pot ocupa un cuib.[17][19][20]

Hrană[modificare]

În sălbăticie, se hrănește atât cu semințele plantelor sălbatice, cât și cu cele cultivate. Printre primele, semințele de ciulin sunt favorite; printre cele din urmă, manifestă o preferință pentru sorg, porumb și orez. De asemenea, consumă fructe și flori, precum și insecte adulte și larvele acestora.[21]

Reproducere[modificare]

Depun cinci până la opt ouă per pontă, iar incubația durează aproximativ douăzeci și șase de zile.[21] Ouăle sunt adaptate la orice tip de climat temperat sau tropical; acest lucru se datorează protecției termice oferite de camerele cuiburilor coloniale.

Galerie[modificare]

Note[modificare]

  1. ^ BirdLife International (). „Myiopsitta monachus”. IUCN Red List of Threatened Species. 2018. doi:10.2305/IUCN.UK.2018-2.RLTS.T45427277A132189848.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  2. ^ Buffon, Georges-Louis Leclerc de (). „La perruche souris”. Histoire Naturelle des Oiseaux (în français). 11. Paris: De L'Imprimerie Royale. pp. 206–207. 
  3. ^ Buffon, Georges-Louis Leclerc de; Martinet, François-Nicolas; Daubenton, Edme-Louis; Daubenton, Louis-Jean-Marie (). „Perruche à poitrine grise”. Planches Enluminées D'Histoire Naturelle. 8. Paris: De L'Imprimerie Royale. Plate 768. 
  4. ^ Boddaert, Pieter (). Table des planches enluminéez d'histoire naturelle de M. D'Aubenton: avec les denominations de M.M. de Buffon, Brisson, Edwards, Linnaeus et Latham, precedé d'une notice des principaux ouvrages zoologiques enluminés (în français). Utrecht. p. 48, Number 768. 
  5. ^ Peters, James Lee, ed. (). Check-list of Birds of the World. 3. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press. p. 200. 
  6. ^ Bonaparte, Charles Lucien (). „Tableau des perroquets”. Revue et Magasin de Zoologie Pure et Appliquée. 2nd. 6: 145–158 [150]. 
  7. ^ Gill, Frank; Donsker, David, ed. (). „Parrots, cockatoos”. World Bird List Version 9.2. International Ornithologists' Union. Accesat în . 
  8. ^ Jobling, James A. (). The Helm Dictionary of Scientific Bird Names. London: Christopher Helm. pp. 259, 263. ISBN 978-1-4081-2501-4. 
  9. ^ „IOC Version 5.1 (Jan 15, 2015)”. IOC World Bird List. . Accesat în . 
  10. ^ HBW and BirdLife International (2020) Handbook of the Birds of the World and BirdLife International digital checklist of the birds of the world. Version 5. Available at: http://datazone.birdlife.org/userfiles/file/Species/Taxonomy/HBW-BirdLife_Checklist_v5_Dec20.zip [.xls zipped 1 MB].
  11. ^ Remsen, J. V., Jr., J. I. Areta, E. Bonaccorso, S. Claramunt, G. Del-Rio, A. Jaramillo, D. F. Lane, M. B. Robbins, F. G. Stiles, and K. J. Zimmer. Version 18 November 2024. A classification of the bird species of South America. American Ornithological Society. https://www.museum.lsu.edu/~Remsen/SACCBaseline.htm retrieved 26 November 2024
  12. ^ Clements, J. F., P.C. Rasmussen, T. S. Schulenberg, M. J. Iliff, T. A. Fredericks, J. A. Gerbracht, D. Lepage, A. Spencer, S. M. Billerman, B. L. Sullivan, M. Smith, and C. L. Wood. 2024. The eBird/Clements checklist of birds of the world: v2024. Downloaded from https://www.birds.cornell.edu/clementschecklist/download/ retrieved October 23, 2024
  13. ^ a b Juniper, Tony; Parr, Mike (). Parrots: A Guide to Parrots of the World. Helm Identification Guides. London: Christopher Helm. pp. 475–476, plate 62. ISBN 1-873403-40-2. 
  14. ^ Collar, Nigel J. (). del Hoyo, Josep; Elliott, Andrew; Sargatal, Jordi, ed. Handbook of Birds of the World. 4: Sandgrouse to Cuckoos. Barcelona: Lynx Edicions. ISBN 84-87334-22-9. 
  15. ^ Amorim, James Faraco; Piacentini, Vítor de Queiroz (). „Novos registros de aves raras em Santa Catarina, Sul do Brasil, incluindo os primeiros registros documentados de algumas espécies para o Estado” [New records of rare birds, and first reports of some species, in the state of Santa Catarina, southern Brazil] (PDF). Revista Brasileira de Ornitologia (în português și English). 14 (2): 145–149. Arhivat din original (PDF) la .  (electronic supplement Arhivat în , la Wayback Machine., PDF)
  16. ^ Eberhard, Jessica R. (). „Evolution of nest-building behavior in Agapornis parrots”. The Auk. 115 (2): 455–464. doi:10.2307/4089204. JSTOR 4089204. 
  17. ^ a b c Eberhard, Jessica R. (). „Breeding biology of the monk parakeet”. Wilson Bulletin. 110 (4): 463–473. 
  18. ^ a b Butcher, E.H.; Martin, L.F.; Martella, M.B.; Navarro, J.L. (). „Social behaviour and population dynamics of the monk parakeet”. Proceedings of the 20th International Ornithological Conference: 681–689. 
  19. ^ a b Hernandez-Brito, Dailos; Carrete, Marina; Blanco, Guillermo; Romero-Vidal, Pedro; Senar, Juan Carlos; Mori, Emiliano; White, Jr., Thomas H.; Luna, Alvaro; Tella, Jose L. (). „The role of monk parakeets as nest-site facilitators in their native and invaded areas”. Biology. 10 (7): 683. doi:10.3390/biology10070683 Accesibil gratuit. PMC 8301312 Accesibil gratuit. PMID 34356538. 
  20. ^ Port, Jeffrey L.; Brewer, Glenda L. (). „Use of monk parakeet (Myiopsitta monachus) nests by speckled teal (Anas flavirostris) in eastern Argentina” (PDF). Ornithologica Neotropical. 15: 209–218. 
  21. ^ a b Tala C., Guzmán P. & González S. Cotorra argentina (Myiopsitta monachus) en Chile (PDF). Boletín DIPRODEN. 

Legături externe[modificare]