Psihopatie
| Tulburări de personalitate |
|---|
| Cluster A (ciudat) |
| Cluster B (dramatic) |
| Cluster C (anxios) |
| Nespecificate |
A nu se confunda cu psihoza, psihopatologia.
Psihopatia sau personalitatea psihopatică este un construct psihologic utilizat pentru a descrie un set de trăsături de personalitate caracterizate prin afectivitate superficială, empatie redusă, diminuarea sentimentului de vinovăție sau remușcare, precum și printr-un stil interpersonal manipulator și orientat instrumental. Termenul este utilizat în special în literatura de psihopatologie, psihologie clinică și medico-legală și nu reprezintă un diagnostic clinic distinct în principalele sisteme internaționale de clasificare a tulburărilor mintale (DSM-5-TR și ICD-11(d)).[1][2]
În literatura clinică, psihopatia este conceptualizată ca o dimensiune continuă a personalității, cu grade variabile de manifestare în populația generală (prevalență estimată între 0,5-1% conform criteriilor PCL-R, și circa 1-4% pentru trăsături psihopatice semnificative).[3][4] Aceasta este asociată frecvent, dar nu identic, cu tulburarea de personalitate antisocială(d) (ASPD), cele două concepte prezentând suprapuneri parțiale: majoritatea persoanelor cu trăsături psihopatice îndeplinesc criteriile pentru ASPD, însă doar o minoritate (15-30%) dintre cei cu ASPD îndeplinesc criteriile pentru psihopatie conform PCL-R.[5]
Robert D. Hare(d), psiholog canadian cunoscut pentru dezvoltarea PCL-R (Psychopathy Checklist-Revised), descrie psihopatia ca un tipar de trăsături care include tendința de a seduce, manipula și exploata interpersonal, în absența empatiei afective și a constrângerilor morale interne. Această descriere este utilizată în principal ca definiție operațională în contexte de evaluare psihologică și medico-legală, PCL-R fiind considerat standardul de aur pentru evaluarea psihopatiei în populații clinice și infracționale.[6][7]
Deși persoanele cu trăsături psihopatice pot prezenta un risc crescut pentru comportamente antisociale, majoritatea nu comit infracțiuni violente și pot funcționa aparent adaptativ în contexte sociale și profesionale (inclusiv poziții de conducere unde trăsături precum curajul, rezistența la stres și luarea rapidă a deciziilor pot fi avantaje). Relația dintre psihopatie și criminalitate este una statistică, nu deterministă, fiind influențată de factori sociali, educaționali, de mediu și situaționali.[8]
Istorie[modificare]
Cuvântul psihopatie provine din alăturarea termenilor din greaca veche psyche (ψυχή) – „suflet” – și pathos (πάθος) – „suferință, trăire, afect”. Prima utilizare documentată datează din 1847, în Germania, sub forma psychopatisch.
Inițial, termenul psihopatic a fost utilizat pentru a descrie o gamă foarte largă de comportamente disfuncționale sau antisociale și deviații mentale ori sexuale, incluzând la acea vreme și homosexualitatea. În mod frecvent, termenul implica presupunerea unei origini „constituționale” sau genetice. Aceste descrieri timpurii, eterogene și imprecise, au contribuit la controversele moderne privind definirea psihopatiei.
Termenul psihopatie a fost popularizat începând cu 1891 în Germania prin conceptul de „inferioritate psihopatică” (psychopathische Minderwertigkeiten), introdus de Julius Ludwig August Koch(d). Acesta a utilizat termenul pentru a descrie disfuncții cronice de comportament și caracter în absența unei boli psihice evidente sau a unei dizabilități intelectuale. Concepția sa a influențat ulterior dezvoltarea noțiunii moderne de tulburare de personalitate.
Unele dicționare medicale continuă să definească psihopatia atât într-un sens larg, cât și într-unul restrâns, precum MedlinePlus al Biblioteca Națională de Medicină din Statele Unite ale Americii. În schimb, Stedman's Medical Dictionary(d) definește termenul „psihopat” exclusiv ca o denumire istorică pentru o persoană cu tulburare de personalitate antisocială. În mass-media, termenul psihopat este utilizat frecvent pentru a desemna orice infractor ale cărui fapte sunt considerate deosebit de șocante, însă acest uz nu reflectă sensul său psihiatric original sau actual.
Termenul psihoză a fost, de asemenea, utilizat în Germania începând cu 1841, inițial într-un sens foarte general. Sufixul -oză (-ωσις) indica o „stare anormală”. Ulterior, termenul psihotic a ajuns să desemneze tulburări psihice severe, caracterizate prin halucinații, delir sau o pierdere marcată a contactului cu realitatea.[9]
Sociopatie[modificare]
Termenul sociopatie a fost introdus probabil în 1909 în Germania de către psihiatrul biologic Karl Birnbaum și, ulterior, în 1930 în Statele Unite de psihologul educațional George E. Partridge(d), ca alternativă la conceptul de psihopatie. Acesta a fost utilizat pentru a sublinia faptul că trăsătura definitorie ar fi încălcarea normelor sociale sau comportamentul antisocial, cu o posibilă origine socială sau biologică.
Termenii sociopatie și psihopatie au fost utilizați istoric interschimbabil în legătură cu tulburarea de personalitate antisocială(d), însă această practică este considerată depășită în medicina și psihiatria contemporană. Cu toate acestea, psihopatia rămâne un construct foarte utilizat în literatura psihologică de cercetare.
În uzul contemporan, termenii sunt folosiți cu sensuri variabile. Robert D. Hare(d) a afirmat că, deși sociopatie și psihopatie sunt adesea utilizate interschimbabil, termenul sociopatie este uneori preferat deoarece reduce confuzia cu psihoza. În alte contexte, diferența dintre cei doi termeni reflectă opiniile autorilor privind originea trăsăturilor: sociopatie este asociată mai frecvent cu factori sociali și de mediu timpuriu, iar psihopatie cu factori biologici, genetici și psihologici, în combinație cu mediul.
Hare propune, de asemenea, o distincție conceptuală proprie: psihopatia ar implica absența empatiei și a moralității, în timp ce sociopatia ar reflecta în principal o deviere de la normele sociale privind binele și răul.
Secolul al XX-lea[modificare]
O figură centrală în formarea conceptualizării moderne a psihopatiei în Statele Unite a fost psihiatrul american Hervey Cleckley(d). În monografia sa clasică The Mask of Sanity(d) (1941), Cleckley a descris psihopatia pe baza unor studii de caz realizate într-un spital al Veterans Administration(d) din statul Georgia. Metafora „măștii” descrie aparența de normalitate, farmec și adaptare socială, care maschează o patologie profundă evidențiată prin comportamentele individului de-a lungul timpului. Cleckley a formulat șaisprezece criterii descriptive pentru psihopatie.
Psihiatrul scoțian David Henderson(d) a avut, de asemenea, o influență importantă în Europa, contribuind la restrângerea și clarificarea diagnosticului începând cu 1939.
Categoria diagnostică de „personalitate sociopatică” a fost inclusă în primele ediții ale DSM, prezentând asemănări semnificative cu concepția lui Cleckley. În 1980, odată cu redenumirea în tulburare de personalitate antisocială(d), o parte dintre presupunerile referitoare la structura de personalitate au fost eliminate.
În același an, psihologul canadian Robert D. Hare(d) a introdus o metodă alternativă de evaluare, Psychopathy Checklist(d) (PCL), bazată în mare parte pe criteriile lui Cleckley. Instrumentul a fost revizuit ulterior sub forma PCL-R și reprezintă în prezent cel mai utilizat instrument de evaluare a psihopatiei în cercetare și practică medico-legală. Există și mai multe instrumente de tip auto-raportare, dintre care PPI este frecvent utilizat în cercetarea contemporană pe populații adulte.
Unele figuri istorice au fost diagnosticate retrospectiv, în mod speculativ, ca psihopați. Un exemplu notoriu este raportul elaborat în 1943 pentru Biroul de Servicii Strategice(d), publicat ulterior în 1972, în care Walter C. Langer sugera că Adolf Hitler ar fi fost probabil psihopat. Alți autori au contestat această concluzie; psihologul criminalist Glenn D. Walters(d) argumentează că acțiunile lui Hitler nu justifică un diagnostic de psihopatie, întrucât acesta nu a prezentat constant trăsături precum egocentrism extrem, lipsă totală de empatie sau incapacitate de a învăța din greșeli.[10]
Analiza generală a psihopatiei[modificare]
Trăsături generale descrise în literatura de specialitate[modificare]
În literatura de psihopatologie, psihopatia este descrisă ca un construct dimensional, caracterizat printr-un set de trăsături afective, interpersonale și comportamentale, și nu ca un diagnostic clinic distinct în sistemele DSM-5-TR și ICD-11(d).[11][12]
Modelul clasic al PCL-R (Hare, 2003) organizează trăsăturile psihopatice în patru factori principali:
- Factorul 1 – Interpersonal/afectiv: volubilitate (șarm superficial), grandiozitate, minciună patologică, manipulare, lipsa remușcării, afect superficial, lipsa empatiei, lipsa vinovăției;
- Factorul 2 – Stil de viață antisocial: nevoie de stimulare, stil de viață parazitar, lipsa planificării pe termen lung, impulsivitate, control comportamental deficitar, probleme comportamentale timpurii, încălcarea condițiilor de eliberare;
- Factorul 3 – Antisocialitate juvenilă: relații multiple de scurtă durată, antecedente infracționale juvenile;
- Factorul 4 – Antisocialitate adultă: încălcări ale normelor sociale și legale în perioada adultă.[13]
Printre trăsăturile frecvent asociate psihopatiei se numără:
- afectivitate superficială și empatie redusă;
- lipsa sau diminuarea sentimentelor de vinovăție și remușcare;
- impulsivitatea și dificultățile în planificarea pe termen lung;
- tendința de a încălca norme sociale și reguli stabilite;
- comportamente de manipulare interpersonală;
- șarm superficial și prezentare de sine adaptativă;
- asumarea redusă a responsabilității pentru propriile acțiuni.[14]
Aceste trăsături pot varia semnificativ ca intensitate și expresie, iar prezența lor nu implică în mod necesar comportamente infracționale sau violente.
Relația dintre psihopatie și comportamentul antisocial[modificare]
Studiile indică o asociere statistică între niveluri ridicate ale trăsăturilor psihopatice și comportamente antisociale, inclusiv încălcarea repetată a normelor legale sau sociale. Totuși, majoritatea persoanelor cu trăsături psihopatice nu sunt infractori și funcționează în cadrul societății, uneori în poziții profesionale stabile, unde trăsături precum rezistența la stres, luarea rapidă a deciziilor și carisma superficială pot constitui avantaje competitive.[15][16]
Cercetări recente estimează o prevalență a trăsăturilor psihopatice semnificative în populația generală de aproximativ 1–4%, cu valori mai ridicate (3–12%) în poziții de conducere corporativă, comparabile cu cele observate în populațiile infracționale.[17] Psihopatia este corelată cu un stil interpersonal orientat instrumental, în care relațiile sunt evaluate predominant în funcție de utilitatea percepută, fără atașamente emoționale profunde.
Afectivitate și reglare emoțională[modificare]
Contrar reprezentărilor populare, persoanele cu trăsături psihopatice nu sunt lipsite de emoții. Cercetările neuroștiințifice sugerează că acestea pot experimenta emoții precum furia, frustrarea sau plăcerea, însă prezintă o diminuare a emoțiilor prosociale, precum empatie afectivă, compasiunea sau atașamentul profund.[18][19]
Reacțiile emoționale pot fi mai puțin intense sau mai slab integrate în procesele de luare a deciziilor, ceea ce contribuie la comportamente riscante sau la dificultăți în relațiile interpersonale. Distincția dintre empatie cognitivă (înțelegerea emoțiilor altora) și empatie afectivă (resimțirea emoțiilor altora) este crucială: persoanele cu trăsături psihopatice prezintă adesea empatie cognitivă relativ intactă, dar empatie afectivă deficitară.
Psihopatie, narcisism și machiavelism[modificare]
Psihopatia este adesea analizată în relație cu alte trăsături de personalitate din așa-numita „Dark Triad” (Triada Întunecată), alături de narcisism și machiavelism. Deși aceste trăsături se suprapun parțial (corelații de 0,4–0,6), ele reprezintă constructe distincte:[20][21]
| Trăsătură | Caracteristici principale | Corelație cu psihopatia |
|---|---|---|
| Psihopatie | Afectivitate superficială, impulsivitate, lipsa remușcării, manipulare impulsivă | — |
| Narcisism | Grandiozitate, nevoie de admirație, exploatare narcisică | Moderată (r = 0,4–0,5) |
| Machiavelism | Cinism, manipulare strategică, detașare emoțională | Moderată–înaltă (r = 0,5–0,6) |
Modelul mai recent al „Dark Tetrad” include și sadismul, extinzând analiza trăsăturilor antisociale.[22]
Impredictibilitate și comportamente de manipulare[modificare]
Unele persoane cu trăsături psihopatice pot manifesta comportamente percepute ca impredictibile, în special în contexte de conflict sau frustrare. Această variabilitate este legată de impulsivitate și de toleranța scăzută la frustrare, mai degrabă decât de o lipsă totală a controlului comportamental.[23]
Manipularea interpersonală poate include utilizarea minciunii, a omisiunii informaționale sau a reinterpretării evenimentelor. Termenul de gaslighting descrie o formă specifică de manipulare prin care o persoană încearcă să inducă îndoială asupra percepției realității interlocutorului; acest comportament nu este însă specific exclusiv psihopatiei.[24]
Considerații privind ocupațiile și psihopatia[modificare]
Unele articole din presa generalistă au sugerat o prevalență crescută a trăsăturilor psihopatice în anumite profesii, pe baza unor studii exploratorii. Cercetări precum cele ale lui Babiak et al. (2010) au identificat rate de 3–12% în poziții de conducere corporativă, comparabile cu cele observate în populațiile infracționale (aproximativ 1% în populația generală).[25] Totuși, aceste estimări sunt controversate din punct de vedere metodologic și nu pot fi utilizate pentru a trage concluzii generale despre grupuri profesionale întregi.
Cercetările subliniază că trăsăturile de personalitate se distribuie continuu în populație, iar prezența unor trăsături psihopatice nu este echivalentă cu incompetența profesională sau cu comportamentul ilegal. În contexte corporative, trăsături precum carisma superficială, rezistența la stres și luarea rapidă a deciziilor pot facilita promovarea, chiar dacă lipsa empatiei poate genera probleme etice pe termen lung.[26]
Mecanisme[modificare]
Mecanisme psihologice[modificare]
Cercetările experimentale de laborator au evidențiat asocieri între trăsăturile psihopatice și răspunsuri atipice la stimuli aversivi. Acestea includ o condiționare clasică redusă la stimuli dureroși, dificultăți în învățarea evitării comportamentelor asociate cu pedeapsa, precum și o reactivitate scăzută a sistemului nervos autonom, măsurată prin conductanță cutanată(d), în faza de anticipare a unui stimul dureros (dar nu neapărat în momentul aplicării acestuia).
Deși unele teorii susțin că sistemul de recompensă(d) ar funcționa relativ normal, alte studii au raportat o reactivitate diminuată și la stimuli plăcuți. Conform ipotezei modulării răspunsului(d), persoanele cu trăsături psihopatice prezintă dificultăți în a-și întrerupe sau ajusta un comportament în desfășurare, chiar și atunci când apar indicii contextuale care semnalează necesitatea schimbării conduitei.[27]
Acest mecanism a fost propus pentru a explica dificultățile de răspuns la pedeapsă, deși nu este clar dacă poate explica în totalitate deficitele de condiționare observate. Autorii subliniază existența unor limitări metodologice semnificative în acest domeniu de cercetare. În ansamblu, deși au fost identificate particularități medii în procesarea afectivă și lingvistică în anumite condiții experimentale, cercetările nu au confirmat existența unei patologii psihologice unitare și uniforme a psihopatiei.[28]
Mecanisme neurologice[modificare]
Progresele în studiile de rezonanță magnetică (RMN) au permis identificarea unor diferențe structurale și funcționale la nivel cerebral la persoanele cu trăsături psihopatice, în regiuni implicate în reglarea emoțiilor, interacțiunile sociale, luarea deciziilor morale, controlul impulsurilor și conștiința morală.
R. J. R. Blair, unul dintre pionierii cercetării neurobiologice a psihopatiei, a afirmat că există indicii clare privind mecanismele neuronale care stau la baza perturbărilor emoționale și comportamentale asociate acestui construct.[29]
În ciuda progreselor rapide în neuroștiința empatiei, există încă date limitate privind originile dezvoltării discrepanței dintre empatie cognitivă și empatie afectivă observate la persoanele cu trăsături psihopatice.[30]
O analiză de sinteză din 2008 a sugerat că psihopatia este uneori asociată cu anomalii cerebrale în regiunile prefrontale(d), temporale(d) și limbice, regiuni implicate în procesarea emoțiilor și învățare.[31]
Studii de neuroimagistică au identificat diferențe structurale și funcționale între persoanele cu scoruri ridicate și scăzute pe PCL-R, în special la nivelul amigdalei, hipocampului, girusului parahipocampic, cortexului cingular anterior și posterior, striatului(d), insulei(d) și ariilor frontale și temporale ale cortexului cerebral.[32]
Amigdala și regiunile frontale au fost considerate deosebit de relevante, însă rezultatele sunt inconsistente. O meta-analiză recentă a concluzionat că majoritatea studiilor nu identifică efecte semnificative robuste la nivelul amigdalei, iar studiile care raportează diferențe prezintă adesea o putere statistică scăzută.[33]
În ansamblu, Patrick și colaboratorii subliniază că cercetările neurologice asupra psihopatiei sunt marcate de eșantioane mici, designuri eterogene și rezultate dificil de replicat, concluziile fiind „mai degrabă dispersate decât contradictorii”.[34]
Există dovezi consistente privind existența subtipurilor de psihopatie (primară și secundară), iar susținătorii acestui model și ai modelului triarhic argumentează că aceste subgrupuri prezintă diferențe neurobiologice distincte. De exemplu, componenta boldness este asociată cu activitate redusă a amigdalei la stimuli aversivi și cu un răspuns de startle(d) (tresărire) diminuat, în timp ce componenta dezinhibiție este asociată cu deficite ale funcțiilor lobului frontal. Datele sugerează că aceste componente sunt, cel puțin parțial, distincte genetic.
Mecanisme biochimice[modificare]
În literatura de specialitate au fost propuse mai multe mecanisme biochimice potențial implicate în manifestarea trăsăturilor psihopatice, în special în relație cu hormonii steroizi și sistemele neurotransmițătoare. Aceste ipoteze sunt însă corelaționale și nu susțin existența unui determinism biologic direct.
Nivelurile crescute de testosteron combinate cu niveluri scăzute de cortizol sau serotonină au fost teoretizate ca factori care pot contribui la unele caracteristici comportamentale asociate psihopatiei. Testosteronul este asociat cu comportamente orientate spre apropiere și dominare, sensibilitate crescută la recompensă și reducerea fricii. Studii experimentale au arătat că administrarea de testosteron poate deplasa balanța de la sensibilitatea la pedeapsă către sensibilitatea la recompensă, poate reduce evitarea și poate amplifica reacțiile la expresii faciale de furie.[35]
Deși unele studii au asociat nivelurile ridicate de testosteron cu comportamente antisociale și agresive, alte cercetări sugerează că testosteronul, în sine, nu induce agresivitate, ci mai degrabă crește tendința de căutare a dominanței sociale. Relația dintre psihopatie și nivelurile absolute de testosteron rămâne neclară. În schimb, există dovezi că disfuncțiile neurotransmisiei serotoninergice pot perturba reactivitatea cortizolului în situații stresante, contribuind la niveluri scăzute de cortizol observate la unele persoane cu trăsături psihopatice.
Cortizolul este asociat cu comportamente de retragere, sensibilitate la pedeapsă și condiționare aversivă — procese care sunt adesea diminuate la persoanele cu trăsături psihopatice. Această reducere poate contribui la dificultăți de învățare a evitării și la comportamente dezinhibate. Combinația dintre niveluri ridicate de testosteron și niveluri scăzute de serotonină a fost asociată cu reacții impulsive și negative intense, precum și cu un risc crescut de agresivitate violentă în situații de frustrare sau provocare.[35]
Studii pe modele animale au evidențiat rolul funcționării serotoninergice în agresivitatea impulsivă și comportamentele antisociale.[36] Totuși, în contrast cu agresivitatea impulsivă și reactivă, trăsăturile emoțional-interpersonale ale psihopatiei și agresivitatea de tip prădător au fost asociate, în unele studii, cu o funcționare serotoninergică crescută.[37]
Un studiu realizat de Dolan și Anderson a arătat că funcționarea serotoninergică, evaluată prin răspunsul prolactinic, este invers corelată cu trăsăturile impulsive și antisociale, dar pozitiv corelată cu trăsături precum aroganța, înșelăciunea și, într-o măsură mai mică, lipsa de remușcare.[38]
Bariș Yildirim a propus că alela „lungă” a polimorfismului 5-HTTLPR(d) — considerată în general protectivă față de tulburările internalizante — poate interacționa cu alți factori genetici serotoninergici, conducând la o hiper-reglare și atenuare a proceselor afective, asociată cu deficitele emoționale din psihopatie.[39]
De asemenea, combinația dintre alela lungă 5-HTTLPR și niveluri ridicate de testosteron a fost asociată cu un răspuns redus la amenințare, măsurat prin reactivitatea cortizolului, un profil care reflectă deficitele de frică caracteristice psihopatiei.[40]
Alte studii au raportat corelații biochimice suplimentare. Psihopatia a fost asociată cu un raport crescut între acid homovanilic (HVA, metabolit al dopaminei) și 5-HIAA(d) (metabolit al serotoninei). De asemenea, persoanele cu trăsături psihopatice prezintă un răspuns dopaminergic amplificat la recompense potențiale, precum promisiuni monetare sau substanțe stimulante, ceea ce a fost corelat teoretic cu impulsivitatea crescută.[41]
Au fost investigate și alți markeri biologici, precum raportul 2D:4D (indicator al expunerii hormonale prenatale), precum și variații genetice ale enzimei monoaminoxidază A(d) (MAOA), care pot modula relația dintre scorurile PCL-R și riscul de recidivă violentă. Totuși, aceste asocieri sunt controversate și necesită prudență interpretativă, fiind influențate de factori culturali, sociali și metodologici.[42]
În concluzie, datele existente sugerează că mecanismele biochimice pot contribui la anumite dimensiuni ale psihopatiei, însă nu susțin existența unui marker biologic unic sau a unei explicații deterministe. Sunt necesare cercetări suplimentare cu designuri robuste și eșantioane mari pentru clarificarea acestor relații.
Cauze[modificare]
Studiile de genetică comportamentală(d) au identificat posibili factori genetici și non-genetici implicați în psihopatie, inclusiv influențe asupra funcționării creierului. Susținătorii modelului triarhic consideră că psihopatia rezultă din interacțiunea dintre predispoziții genetice și un mediu advers. Ceea ce este considerat „advers” poate varia în funcție de predispoziția de bază: de exemplu, se presupune că persoanele cu niveluri ridicate de boldness (curaj/insensibilitate la frică) pot răspunde slab la pedeapsă, dar mai bine la recompense și la atașamente sigure.
Genetic[modificare]
Studiile de genetică comportamentală(d) asupra trăsăturilor de personalitate tipice psihopatiei au identificat influențe genetice moderate, alături de influențe de mediu. În cazul PPI, dimensiunile fearless dominance (dominare fără frică) și impulsive antisociality sunt influențate genetic într-o măsură comparabilă, dar nu sunt corelate între ele.
Factorii genetici par să influențeze dezvoltarea generală a psihopatiei, în timp ce factorii de mediu afectează modul specific de exprimare a trăsăturilor predominante. Un studiu realizat pe un eșantion larg de copii a estimat o ereditabilitate de peste 60% pentru trăsăturile callous-unemotional, iar tulburarea de conduită la copiii cu aceste trăsături prezintă o ereditabilitate mai ridicată decât la copiii fără acestea.
Mediu[modificare]
Un studiu longitudinal realizat de Farrington pe un eșantion de bărbați londonezi urmăriți de la vârsta de 8 până la 48 de ani a analizat factorii asociați cu scoruri de 10 sau mai mari la PCL:SV la vârsta adultă. Cei mai puternici predictori au inclus: existența unui părinte condamnat penal, neglijarea fizică, implicarea redusă a tatălui, venit familial scăzut și proveniența din familii dezorganizate.
Alți factori semnificativi au inclus supravegherea parentală deficitară, abuzul, disciplina severă, familii numeroase, frați delincvenți, mame tinere, mame depresive, statut socio-economic scăzut și condiții de locuire precare. De asemenea, a fost observată o asociere între psihopatie și tratamentul negativ din partea grupului de egali.
Totuși, stabilirea exactă a ponderii influenței mediului în dezvoltarea psihopatiei este dificilă, având în vedere dovezile consistente privind ereditabilitatea ridicată a acestui construct.[43]
Traumatisme cerebrale[modificare]
Cercetările au corelat leziunile cranio-cerebrale(d) cu psihopatia și comportamentul violent. Începând cu anii 1980, deteriorarea cortexului prefrontal(d), în special a cortexului orbitofrontal(d), a fost asociată cu comportamente psihopatice și cu deficite în luarea deciziilor morale și sociale, fenomen denumit uneori „sociopatie dobândită” sau „pseudopsihopatie”.
Persoanele cu leziuni ale cortexului prefrontal ventromedial(d) prezintă similitudini remarcabile cu indivizii diagnosticați cu psihopatie, incluzând reactivitate autonomă redusă la stimuli emoționali, deficite în condiționarea aversivă, tipare similare de decizie morală și economică, precum și empatie și emoții sociale diminuate, cum ar fi vinovăția sau rușinea.[44]
Aceste deficite pot fi deosebit de severe atunci când leziunea survine în copilărie, perioadă în care dezvoltarea raționamentului moral și social poate fi compromisă. În plus, leziunile amigdalei pot afecta capacitatea cortexului prefrontal de a integra feedback-ul emoțional din sistemul limbic, favorizând comportamente dezinhibate, agresive și violente.[29]
Alte teorii[modificare]
Explicații evoluționiste[modificare]
Psihopatia este asociată cu numeroase rezultate negative de viață, inclusiv risc crescut de dizabilitate și mortalitate prin violență, accidente, omucideri sau suicid. În combinație cu dovezile privind influența genetică, acest lucru ridică un paradox evolutiv.
Cercetători din domeniul psihologiei evoluționiste(d) au propus ipoteza conform căreia unele trăsături psihopatice pot avea avantaje adaptative contextuale. Psihopatia ar putea funcționa ca o strategie socială parazitară dependentă de frecvență, eficientă atâta timp cât există o populație majoritară de indivizi altruiști și încrezători(d) care pot fi exploatați.
De asemenea, s-a sugerat că trăsături precum sexualitatea precoce, promiscuitatea, comportamentul coercitiv sau abandonul rapid al partenerilor pot crește succesul reproductiv. Robert D. Hare a afirmat că mulți bărbați cu trăsături psihopatice prezintă rate ridicate de fertilitate, având copii care pot moșteni o predispoziție genetică pentru aceste trăsături.[45]
Criticii susțin că este mai adecvată analiza trăsăturilor componente decât tratarea psihopatiei ca un construct unitar, din cauza dificultății testării empirice. În plus, dacă psihopatia rezultă din acumularea unui număr mare de mutații cu efecte minore, fiecare mutație poate fi prea slabă pentru a fi eliminată prin selecție naturală.
O ipoteză alternativă sugerează că psihopatia ar putea reprezenta un spandrel(d) evolutiv — un produs secundar al evoluției unor trăsături adaptative — mai degrabă decât o adaptare în sine.[46]
Diagnostic[modificare]
Psihopatia nu este recunoscută ca diagnostic clinic distinct în principalele sisteme internaționale de clasificare a tulburărilor mintale, precum Manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale (DSM-5-TR, 2022) sau International Classification of Diseases (ICD-11, 2019). În practica clinică și medico-legală, evaluarea psihopatiei se realizează cel mai frecvent prin instrumente standardizate, precum Psychopathy Checklist–Revised (PCL-R), dezvoltat de Robert D. Hare, care rămâne standardul de aur pentru evaluarea trăsăturilor psihopatice în populații clinice și infracționale.[47][48]
În schimb, DSM-5-TR recunoaște diagnosticul de tulburare de personalitate antisocială (ASPD, cod F60.2), care prezintă suprapuneri parțiale cu trăsăturile psihopatice. Diagnosticul de ASPD este rezervat persoanelor cu vârsta de cel puțin 18 ani și necesită existența unor dovezi de tulburare de conduită cu debut înainte de vârsta de 15 ani. În modelul alternativ hibrid din DSM-5-TR (Secțiunea III), ASPD poate fi specificată „cu trăsături psihopatice”, pentru a evidenția dimensiunile afective și interpersonale.[49]
În ICD-11, tulburările de personalitate sunt clasificate dimensional, în funcție de severitate (ușoară, moderată, severă) și de trăsături dominante, fără categorii diagnostice distincte precum ASPD. Trăsăturile antisociale („dissociality”) includ lipsa empatiei, desconsiderarea drepturilor altora și comportamente agresive sau manipulative, fiind relevante pentru evaluarea trăsăturilor psihopatice.[50]
Criteriile DSM-5-TR pentru tulburarea de personalitate antisocială[modificare]
Conform DSM-5-TR, diagnosticul de ASPD presupune un tipar persistent de nerespectare și încălcare a drepturilor altora, manifestat prin prezența a cel puțin trei dintre următoarele criterii, începând de la vârsta de 15 ani:
| Nr. | Criteriu | Exemplu clinic |
|---|---|---|
| 1 | Eșecul de a se conforma normelor sociale privind comportamentele legale, indicat prin acte repetate care constituie motive de arestare | Furturi repetate, fraudă, vânzare de droguri |
| 2 | Înșelăciune, indicată prin minciuni repetate, utilizarea de pseudonime sau escrocherii pentru profit sau plăcere personală | Folosirea de alias-uri, înșelarea partenerilor de afaceri |
| 3 | Impulsivitate sau incapacitatea de a planifica în avans | Decizii riscante fără anticiparea consecințelor |
| 4 | Iritabilitate și agresivitate, indicate prin lupte fizice sau agresiuni repetate | Certuri frecvente, violență domestică |
| 5 | Desconsiderare imprudentă față de siguranța proprie sau a altora | Conduită periculoasă, neglijarea siguranței copiilor |
| 6 | Iresponsabilitate persistentă, indicată prin incapacitatea de a menține un comportament profesional constant sau de a-și onora obligațiile financiare | Șomaj cronic, datorii neplătite |
| 7 | Lipsa remușcărilor, indicată de indiferență sau raționalizarea rănirii, maltratării sau furtului față de alții | „Merita să pățească asta”, lipsă de regret |
Criterii suplimentare:
- vârsta ≥ 18 ani;
- dovezi de tulburare de conduită cu debut înainte de 15 ani;
- manifestările nu apar exclusiv în contextul schizofreniei sau al tulburării bipolare.[51]
Diferențe cheie: psihopatie vs. ASPD[modificare]
| Aspect | Psihopatie (PCL-R) | ASPD (DSM-5-TR) |
|---|---|---|
| Bază conceptuală | Trăsături afective și interpersonale | Comportamente antisociale observabile |
| Prag de evaluare | ≥ 30/40 | ≥ 3/7 criterii + istoric de tulburare de conduită |
| Vârsta minimă | Nespecificată | ≥ 18 ani + debut CD < 15 ani |
| Empatie afectivă | Deficitară | Nu este evaluată explicit |
| Prevalență | ~1% în populația generală | 3–5% în populația generală |
| Utilizare principală | Medico-legală, cercetare | Diagnostic clinic |
Procedura de evaluare PCL-R[modificare]
PCL-R evaluează 20 de itemi, notați pe o scală de la 0 la 2 (scor total 0–40), prin:
- interviu semi-structurat (60–90 de minute);
- analiza documentelor disponibile (rapoarte clinice, antecedente);
- observații comportamentale.
Interpretare orientativă:
- 0–19: trăsături psihopatice scăzute;
- 20–29: trăsături psihopatice moderate;
- ≥ 30: scor compatibil cu psihopatia (specificitate ridicată în populații clinice).[52]
Evaluarea trebuie realizată de un profesionist calificat (psiholog clinician sau psihiatru cu formare în evaluare criminalistică). Prezența trăsăturilor psihopatice nu este suficientă, în sine, pentru stabilirea unui diagnostic clinic de tulburare de personalitate antisocială.
Modelul fazelor interacțiunii manipulative descris de Hare și Babiak[modificare]
În Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work (2006), Robert D. Hare și Paul Babiak descriu un model în cinci faze al modului în care unele persoane cu trăsături psihopatice pot naviga mediile organizaționale pentru a-și maximiza influența și beneficiile personale.[53] Modelul este bazat pe observații clinice și analize organizaționale și nu trebuie interpretat ca universal, ci ca un cadru descriptiv al unor tipare comportamentale observate în contexte profesionale.
Modelul în cinci faze[modificare]
| Fază | Descriere | Obiective | Tactici tipice |
|---|---|---|---|
| 1. Entry (Intrare) | Intrarea în organizație prin exploatarea abilităților sociale dezvoltate | Obținerea unui post | Șarm superficial, adaptare rapidă la cultura organizațională, impresii inițiale pozitive |
| 2. Assessment (Evaluare) | Identificarea persoanelor percepute ca utile: pawns (influență informală), patrons (putere formală), patsies (victime), police (HR, securitate) | Construirea unei rețele | Observație sistematică, testarea limitelor, identificarea vulnerabilităților |
| 3. Manipulation (Manipulare) | Crearea așa-numitei „ficțiuni psihopatice” prin informații selective despre sine și despre alții | Controlul percepțiilor | Inducerea conflictelor, alianțe selective, strategii de tip „divide et impera” |
| 4. Confrontation (Confruntare) | Eliminarea rivalilor sau a amenințărilor prin discreditare | Consolidarea poziției | Defăimare, framing, utilizarea patronilor drept protecție |
| 5. Ascension (Ascensiune) | Preluarea pozițiilor de putere și abandonarea alianțelor anterioare | Maximizarea statutului | Promovare accelerată, eliminarea protectorilor anteriori |
Faza 1: Entry (Intrare)[modificare]
Persoana cu trăsături psihopatice poate utiliza abilități sociale avansate (șarm superficial, verbalitate, adaptabilitate) pentru a obține un post într-o organizație. Comportamentul este adesea ireproșabil în această etapă, creând impresia de competență, motivație și potențial de leadership. Detectarea trăsăturilor psihopatice este dificilă în faza inițială, deoarece comportamentele observabile sunt în mare parte conforme cu normele organizaționale.[54]
Faza 2: Assessment (Evaluare)[modificare]
Odată integrată în organizație, persoana evaluează colegii și superiorii în funcție de utilitatea percepută:
- pawns – colegi cu influență informală, relativ ușor de manipulat;
- patrons – persoane cu autoritate formală care pot oferi protecție;
- patsies – persoane vulnerabile, susceptibile de exploatare;
- police – reprezentanți ai resurselor umane sau ai structurilor de control, percepuți ca riscuri.
În această etapă sunt identificate nevoi emoționale, slăbiciuni și oportunități relaționale.[55]
Faza 3: Manipulation (Manipulare)[modificare]
Faza de manipulare presupune construirea unei „ficțiuni psihopatice”, caracterizată prin:
- promovarea informațiilor pozitive despre sine;
- dezinformare sau discreditare subtilă a altora;
- inducerea conflictelor pentru a devia atenția;
- utilizarea rețelei de pawns și patrons pentru validare și sprijin.
Controlul este menținut prin ajustarea constantă a mesajelor și a alianțelor, în funcție de reacțiile mediului organizațional.[56]
Faza 4: Confrontation (Confruntare)[modificare]
În această etapă pot fi eliminate persoanele percepute ca amenințări prin:
- character assassination (discreditare sistematică);
- framing și interpretarea tendențioasă a evenimentelor;
- utilizarea patronilor pentru protecție instituțională;
- transformarea pawns în patsies, pentru a transfera responsabilitatea.
Faza 5: Ascension (Ascensiune)[modificare]
Faza finală este caracterizată de:
- preluarea pozițiilor de putere;
- abandonarea alianțelor anterioare (inclusiv a patronilor);
- eliminarea sau marginalizarea martorilor incomozi;
- reluarea ciclului la un nivel ierarhic superior.
Considerații critice[modificare]
Hare și Babiak subliniază că:
- modelul este descriptiv, nu predictiv;
- nu toate persoanele cu trăsături psihopatice urmează acest ciclu;
- identificarea precoce necesită formare specializată;
- organizațiile pot reduce riscurile prin proceduri riguroase de selecție și monitorizare.
Modelul este utilizat în psihologia organizațională pentru înțelegerea dinamicilor disfuncționale și pentru promovarea unor culturi organizaționale sănătoase.
Modalități de control interpersonal descrise în literatura de specialitate[modificare]
În literatura de psihologie aplicată și psihologie socială sunt descrise o serie de strategii prin care anumite persoane pot exercita control sau o influență disproporționată asupra altora în contexte relaționale asimetrice. Aceste strategii nu sunt specifice exclusiv psihopatiei și pot fi întâlnite în diverse tipuri de relații disfuncționale, inclusiv în contexte familiale, profesionale sau instituționale.[57]
Perspectivele lui Harriet B. Braiker[modificare]
Harriet B. Braiker identifică patru mecanisme principale de control interpersonal, bazate pe principii de condiționare operațională, aplicabile în relații caracterizate de dezechilibre de putere:[58]
- Recompensa pozitivă – utilizarea laudei, atenției selective, cadourilor, șarmului superficial sau a validării excesive;
- Recompensa negativă – retragerea afecțiunii, tratamentul silențios, critica sau dezaprobarea;
- Recompensa intermitentă – alternanța imprevizibilă între recompense și sancțiuni emoționale, care poate genera atașament și dependență;
- Pedeapsa – utilizarea intimidării, amenințărilor, agresiunii verbale sau a culpabilizării.
Braiker descrie, de asemenea, șapte așa-numite „jocuri psihologice” frecvent utilizate în relații manipulative:
- inducerea sentimentului de vinovăție (guilt-tripping);
- gaslighting – inducerea îndoielii asupra percepției realității;
- bombardamentul afectiv (love bombing);
- tratamentul silențios;
- modificarea constantă a criteriilor de evaluare (moving the goalposts);
- șantajul emoțional;
- asumarea rolului de victimă.
Perspectivele lui George K. Simon[modificare]
George K. Simon descrie, în In Sheep's Clothing (1996), un set de 16 tactici manipulative caracteristice interacțiunilor disfuncționale, în special celor marcate de agresivitate covertă:[59]
| Tactică | Descriere | Exemplu |
|---|---|---|
| Minciuna | Furnizarea intenționată de informații false | „Nu am spus niciodată asta.” |
| Minciuna prin omisiune | Excluderea deliberată a unor informații relevante | Ascunderea unei datorii |
| Negarea | Refuzul de a recunoaște un comportament problematic | „Nu am făcut nimic greșit.” |
| Diversiunea | Schimbarea subiectului pentru a evita răspunsul | „Dar tu ce-ai făcut ieri?” |
| Evaziunea | Răspunsuri vagi sau irelevante | „Nu contează detaliile.” |
| Culpabilizarea | Inducerea sentimentului de vinovăție | „După tot ce-am făcut pentru tine…” |
| Rușinarea | Utilizarea sarcasmului sau disprețului | „Ce prostie ai spus din nou.” |
| Asumarea rolului de victimă | Prezentarea de sine ca nedreptățit | „Toată lumea e împotriva mea.” |
| Învinovățirea victimei | Transferarea responsabilității | „Tu m-ai provocat.” |
| Proiecția | Atribuirea propriilor defecte altora | „Tu ești manipulatorul.” |
| Simularea inocenței | Pretinderea lipsei intenției | „A fost un accident.” |
| Simularea confuziei | Pretinderea neînțelegerii | „Nu înțeleg de ce ești supărat.” |
| Afișarea controlată a furiei | Manifestări strategice de furie | Explozii selective pentru intimidare |
| Mascarea agendei personale | Prezentarea intereselor proprii drept „bine comun” | „Fac asta pentru familia noastră.” |
| Seducția | Șarm sau măgulire excesivă | „Ești cea mai specială persoană.” |
| Intimidarea indirectă | Amenințări voalate | „Ar fi bine să nu continui așa.” |
Comparație între abordări[modificare]
| Autor | Mecanism central | Număr de tactici | Context |
|---|---|---|---|
| Braiker | Condiționare operațională | 4 mecanisme + 7 jocuri | Relații interpersonale generale |
| Simon | Agresiune covertă | 16 tactici | Relații disfuncționale, manipulare interpersonală |
Considerații generale[modificare]
- Contextualitate – tacticile trebuie analizate în cadrul relațional concret;
- Non-specificitate – aceste comportamente nu sunt exclusive psihopatiei (pot apărea și în narcisism sau machiavelism);
- Detectare – identificarea necesită obiectivitate și evitarea generalizărilor;
- Intervenție – stabilirea limitelor, documentarea comportamentelor și accesarea suportului extern.
Abordările contemporane subliniază necesitatea diferențierii clare între comportamente problematice, trăsături de personalitate și diagnostice clinice.
Vulnerabilități individuale asociate exploatării interpersonale[modificare]
În literatura de psihologie socială și psihopatologie aplicată sunt descrise o serie de caracteristici individuale care pot crește vulnerabilitatea unei persoane la manipulare și exploatare interpersonală. Aceste caracteristici nu sunt patologice în sine și nu implică în niciun caz culpabilitatea persoanei afectate.[60]
George K. Simon: vulnerabilități emoționale[modificare]
George K. Simon identifică cinci vulnerabilități principale care pot fi exploatate în relații manipulative:[61]
- Naivitate – credința că majoritatea oamenilor sunt fundamental bine intenționați;
- Conștiinciozitate excesivă – tendința de a acorda constant beneficiul îndoielii;
- Încredere scăzută în sine – îndoială persistentă față de propriile judecăți și percepții;
- Intelectualizare – încercarea de a explica rațional comportamente abuzive sau disfuncționale;
- Dependență emoțională – nevoia accentuată de aprobare, validare sau atașament.
Martin Kantor: vulnerabilități din „psihopatologia vieții cotidiene”[modificare]
Martin Kantor descrie, într-o abordare orientată spre psihopatologia cotidiană, paisprezece factori de risc care pot crește susceptibilitatea la manipulare interpersonală:[62]
| Factor | Descriere | Exemplu de exploatare |
|---|---|---|
| Încredere excesivă | Presupunerea automată a bunei-credințe | „Pare o persoană de încredere.” |
| Altruism accentuat | Prioritizarea nevoilor altora în detrimentul propriu | „Nu pot spune nu.” |
| Impresionabilitate | Sensibilitate crescută la șarm sau autoritate | Măgulire excesivă |
| Naivitate cognitivă | Dificultatea de a concepe intenții manipulative | „Nu poate fi manipulator.” |
| Tendințe masochiste | Tolerarea relațiilor disfuncționale | „Merit acest tratament.” |
| Lăcomie sau oportunism | Acceptarea unor riscuri nejustificate | „Oferta e prea bună ca să refuz.” |
| Imaturitate emoțională | Judecată deficitară în situații complexe | Decizii impulsive |
| Materialism accentuat | Supraevaluarea beneficiilor materiale | „Banii compensează.” |
| Dependență psihologică | Nevoia intensă de atașament | „Nu pot trăi fără el.” |
| Singurătate | Izolare socială | „Este singura mea prietenă.” |
| Trăsături narcisice | Nevoia crescută de admirație | Căutarea validării constante |
| Impulsivitate | Lipsa evaluării consecințelor | Decizii rapide |
| Frugalitate extremă | Dificultatea de a refuza oferte aparent avantajoase | „E prea ieftin să refuz.” |
| Vârstă înaintată | Reducerea vigilenței sau a resurselor cognitive | Vulnerabilitate crescută |
Vulnerabilități identificate în cercetări recente[modificare]
Instrumentul Vulnerability to Emotional Manipulation Index (VEMI) a identificat o serie de factori relevanți în contexte contemporane:[63]
- Vinovăție – exploatarea normelor morale și a sentimentului de datorie;
- Nevoia de acceptare socială – dorința de apartenență;
- Disonanță cognitivă – disconfortul asociat inconsecvenței dintre convingeri și comportament;
- Stimă de sine scăzută – percepție negativă asupra propriei valori;
- Nevoia ridicată de aprobare – dependența de validare externă.
Sinteză comparativă a vulnerabilităților[modificare]
| Vulnerabilitate | Simon | Kantor | VEMI |
|---|---|---|---|
| Naivitate | ✓ | ✓ | |
| Conștiinciozitate excesivă | ✓ | ||
| Încredere scăzută în sine | ✓ | ✓ | |
| Altruism excesiv | ✓ | ||
| Dependență emoțională | ✓ | ✓ | ✓ |
| Singurătate | ✓ | ||
| Impulsivitate | ✓ | ||
| Vinovăție / rușine | ✓ |
Considerații generale[modificare]
- Caracter interacțional – vulnerabilitatea rezultă din interacțiunea dintre trăsături individuale, context și dinamică relațională;
- Abordare non-culpabilizantă – persoana afectată nu este responsabilă pentru comportamentele abuzive;
- Prevenție – educație psihologică, stabilirea limitelor și sprijin social;
- Detectare – observarea incongruențelor dintre intenții declarate și comportamente.
Mesaj-cheie: orice persoană poate deveni vulnerabilă în anumite contexte. Responsabilitatea pentru abuz aparține exclusiv agresorului.
Motivațiile asociate trăsăturilor psihopatice[modificare]
Psihopatia este un construct dimensional (nu un diagnostic clinic distinct în sistemele DSM sau ICD), caracterizat prin afectivitate superficială, lipsa empatiei afective, impulsivitate, tendință spre manipulare interpersonală și diminuarea sentimentului de vinovăție sau remușcare.[64]
Modelul triarhic al psihopatiei (Patrick, 2009)[modificare]
Modelul triarhic explică motivațiile asociate trăsăturilor psihopatice prin trei componente fenotipice principale:
| Componentă | Motivație dominantă | Trăsături asociate | Valență adaptativă |
|---|---|---|---|
| Boldness (curaj) | Dominare socială, asumarea riscului, reziliență emoțională | dominanță socială, lipsa fricii, îndrăzneală | Potențial adaptativ (ex. leadership) |
| Meanness (duritate afectivă) | Obținerea resurselor prin exploatare | lipsă de empatie, atașament redus, agresivitate instrumentală | Predominant antisocială |
| Dezinhibiție | Căutarea stimulării, satisfacție imediată | control impulsiv deficitar, iresponsabilitate, asumarea riscului | Predominant dezadaptativă |
Conform acestui model, pot fi descrise mai multe variante funcționale ale psihopatiei:
- psihopatie primară – niveluri ridicate de boldness și meanness, cu dezinhibiție relativ scăzută (profil apropiat de descrierile clasice ale lui Cleckley);
- psihopatie secundară – niveluri ridicate de meanness și dezinhibiție, asociate cu impulsivitate crescută și comportament infracțional;
- psihopatie malignă – niveluri ridicate ale tuturor celor trei dimensiuni, asociate cu un risc comportamental sever.[65]
Motivații instrumentale versus impulsive[modificare]
| Tip de motivație | Boldness | Meanness | Dezinhibiție |
|---|---|---|---|
| Control social | Dominare și influență | Dominare prin exploatare | — |
| Căutarea stimulării | Aventură, asumarea riscului | — | Căutare intensă de senzații |
| Obținerea resurselor | — | Extragere instrumentală | Comportament impulsiv |
| Supraviețuire | Lipsa fricii | Indiferență afectivă | — |
| Statut social | Leadership | Manipulare strategică | — |
Aspecte medico-legale[modificare]
În majoritatea jurisdicțiilor, psihopatia nu exonerează de responsabilitate penală:
- discernământul este, de regulă, intact, incluzând capacitatea de a înțelege natura și consecințele faptelor;
- controlul comportamental este afectat variabil, dar nu este absent;
- în unele sisteme judiciare (de exemplu, în Statele Unite și Canada), prezența trăsăturilor psihopatice poate fi considerată un factor agravant în stabilirea pedepsei.[66]
Excepții pot apărea în situații rare, în care trăsăturile psihopatice coexistă cu un deficit cognitiv sever sau cu episoade psihotice active.
Factori modulatori[modificare]
Manifestarea trăsăturilor psihopatice este influențată de factori contextuali și individuali:
- un context social stabil și structurat poate facilita o funcționare aparent adaptativă;
- medii caracterizate de instabilitate sau deprivare pot favoriza manifestări infracționale;
- un nivel educațional ridicat este asociat mai frecvent cu adaptare socială;
- niveluri educaționale scăzute sunt asociate cu un risc crescut de comportamente violente.
Prevalență estimată:
- populația generală: ~1% (scor PCL-R ≥ 30);
- populații penitenciare: 15–25%;
- poziții de conducere corporativă: 3–12%.[67]
Concluzie[modificare]
Motivațiile asociate trăsăturilor psihopatice sunt predominant instrumentale (orientate spre obținerea de avantaje personale), mai degrabă decât emoționale. Modelul triarhic oferă un cadru explicativ pentru diferențele dintre persoanele cu trăsături psihopatice care funcționează adaptativ în societate și cele care manifestă comportamente infracționale.
Management[modificare]
Clinic[modificare]
Psihopatia a fost frecvent considerată drept o condiție complexă de tratat. Caracteristicile sale distinctive o situează printre cele mai refractare tulburări de personalitate, o categorie de afecțiuni psihice recunoscută, în general, ca fiind dificil de abordat terapeutic.[68][69]
Persoanele cu trăsături psihopatice sunt, în general, slab motivate să solicite tratament și pot manifesta rezistență sau lipsă de cooperare în cadrul intervențiilor terapeutice. Rezultatele tentativelor de tratament utilizând instrumentele disponibile în psihiatria contemporană au fost, în mare parte, dezamăgitoare. Literatura de specialitate indică existența unor dovezi limitate privind eficacitatea tratamentelor psihologice sau farmacologice în ameliorarea deficitelor afective, interpersonale și morale caracteristice psihopatiei.[70]
Există îngrijorări conform cărora psihoterapia poate, în anumite cazuri, să sporească capacitatea persoanelor cu psihopatie de a manipula și înșela, crescând astfel riscul de comportament infracțional ulterior. Studiile sugerează că tehnicile bazate pe pedeapsă sau pe modificarea comportamentului sunt adesea ineficiente, întrucât indivizii cu trăsături psihopatice prezintă o sensibilitate redusă la sancțiuni sau amenințări.[71]
În consecință, perspectiva generală asupra tratabilității psihopatiei este una predominant pesimistă, accentuată și de volumul relativ redus de cercetare dedicat acestui construct comparativ cu alte tulburări psihice.
Cu toate acestea, deși deficitele de personalitate fundamentale sunt considerate dificil de modificat, comportamentele antisociale și infracționale asociate pot fi, în anumite condiții, gestionate. Programele terapeutice din mediile corecționale vizează în principal reducerea comportamentului infracțional, mai degrabă decât modificarea trăsăturilor de bază. Intervențiile orientate spre interesul personal al individului, care evidențiază beneficiile concrete ale comportamentului prosocial și dezvoltă abilități de atingere a obiectivelor prin mijloace legale, par să aibă un potențial mai mare de eficiență.[72]
În mediile instituționale, strategiile de management bazate pe recompense, precum acordarea unor privilegii limitate în schimbul comportamentului adecvat, au fost utilizate pentru gestionarea comportamentului, având în vedere insensibilitatea relativă la sancțiuni.[73]
Medicația psihiatrică poate fi utilizată pentru tratarea tulburărilor comorbide sau a simptomelor asociate, precum agresivitatea sau impulsivitatea (de exemplu, antipsihotice, antidepresive sau stabilizatori de dispoziție). Totuși, nu există medicamente aprobate specific pentru tratamentul psihopatiei, iar cercetările farmacologice în acest domeniu sunt limitate și se bazează în mare măsură pe extrapolări din alte tulburări psihice.[74]
Legal[modificare]
Instrumentele de evaluare precum PCL-R, PCL:SV și PCL:YV sunt utilizate pe scară largă în sistemele de justiție penală, în special în America de Nord. Acestea sunt folosite pentru evaluarea riscului, a potențialului de tratament și în luarea deciziilor privind cauțiunea, condamnarea, tipul de detenție, eliberarea condiționată sau judecarea minorilor ca adulți.
Utilizarea acestor instrumente în contexte juridice a fost criticată, inclusiv din cauza subiectivității anumitor itemi (în special cei din Factorul 1), a fiabilității variabile între evaluatori și a pesimismului excesiv asociat prognosticului. Studiile au indicat diferențe sistematice între scorurile acordate de experți ai acuzării și ai apărării, sugerând o influență contextuală semnificativă asupra evaluării.
Pentru facilitarea anchetelor penale, pot fi utilizate tehnici de interogare care exploatează trăsăturile de personalitate ale suspecților cu psihopatie, crescând probabilitatea divulgării informațiilor.[75]
Regatul Unit[modificare]
În Regatul Unit, pragul de scor pentru etichetarea psihopatiei este de 25 din 40 pe scala PCL-R, comparativ cu 30 în Statele Unite. Termenul juridic de „tulburare psihopatică” a fost definit în Mental Health Act 1983, însă a fost eliminat prin amendamentele aduse de Mental Health Act 2007, toate condițiile fiind subsumate termenului general de „tulburare mintală”.
În Anglia și Țara Galilor, diagnosticul de tulburare de personalitate disocială poate constitui temei pentru internarea în spitale psihiatrice securizate, însă această opțiune este rar utilizată din cauza caracterului disruptiv al acestor pacienți și a eficacității reduse a tratamentelor disponibile.
Statele Unite ale Americii[modificare]
Legile privind „psihopatul sexual”[modificare]
Începând cu anii 1930, unele state americane au introdus legi referitoare la „psihopații sexuali”, termen utilizat într-un sens larg pentru a desemna infractorii sexuali considerați bolnavi psihic. Aceste legi au permis internarea în instituții de sănătate mintală în scopul protecției comunității și al tratamentului.
Începând cu anii 1970, multe dintre aceste legi au fost modificate sau abrogate, ca urmare a criticilor privind lipsa fundamentului științific, ineficiența tratamentului și caracterul nesigur al predicțiilor privind recidiva. Începând cu anii 1990, mai multe state au adoptat legi privind persoanele sexual periculoase, incluzând măsuri precum înregistrarea obligatorie, restricții de domiciliu, notificarea publicului și internarea civilă pe durată nedeterminată după executarea pedepsei. Evaluările psihopatiei pot fi utilizate în procesul decizional privind aceste măsuri.
Prognostic[modificare]
Prognosticul psihopatiei în contexte clinice și medico-legale este considerat, în general, nefavorabil. Unele studii au raportat că anumite intervenții terapeutice pot chiar agrava componentele antisociale ale psihopatiei, efect reflectat prin rate crescute de recidivism. Totuși, trebuie menționat că unul dintre studiile frecvent citate în sprijinul acestei concluzii — un studiu retrospectiv din 2011 privind un program de tratament desfășurat în anii 1960 — prezenta limitări metodologice semnificative și, conform standardelor actuale, este puțin probabil să fi fost aprobat sau replicat în forma sa originală.
În contrast, unele studii cvasi-experimentale relativ riguroase, utilizând metode terapeutice mai moderne, au raportat îmbunătățiri modeste în reducerea comportamentelor violente și a altor forme de comportament infracțional ulterior, indiferent de scorurile obținute la PCL-R. Cu toate acestea, niciunul dintre aceste studii nu a utilizat un design de tip studiu controlat randomizat, ceea ce limitează forța concluziilor.
Alte cercetări au identificat îmbunătățiri în factori de risc asociați comportamentului infracțional, precum reducerea consumului de substanțe. Cu toate acestea, până în prezent nu există studii care să fi demonstrat în mod convingător că trăsăturile de personalitate fundamentale care constituie nucleul perturbărilor caracterologice ale psihopatiei pot fi modificate prin intervenții terapeutice existente.[76]
Societate și cultură[modificare]
În mediul profesional[modificare]
Cercetările privind psihopatia în populația generală activă profesional sunt limitate. Acest lucru se datorează, în parte, faptului că instrumente precum PCL-R includ comportamentul antisocial ca factor central, iar obținerea unui scor peste prag este improbabilă în absența unor manifestări antisociale semnificative. De asemenea, aceste instrumente nu evaluează caracteristici de adaptare pozitivă, iar majoritatea studiilor s-au concentrat pe populații penitenciare, mai ușor accesibile pentru cercetare.
Totuși, psihologii Katarina Fritzon și Belinda Board, comparând prevalența tulburărilor de personalitate la directori de companii cu cea a infractorilor internați în spitale psihiatrice, au constatat că profilurile unor manageri de nivel înalt includ elemente semnificative de tulburare de personalitate, în special trăsături afective și interpersonale asociate psihopatiei. Factori precum curajul (boldness), dezinhibiția și duritatea afectivă (meanness), așa cum sunt definite în modelul triarhic, în combinație cu avantaje precum un mediu familial favorabil și un nivel intelectual ridicat, pot contribui la rezistență la stres și stabilitate emoțională, facilitând această expresie particulară.[77]
Astfel de indivizi sunt uneori denumiți „psihopați de succes” sau „psihopați corporativi” și pot să nu prezinte un istoric extins de criminalitate sau comportament antisocial clasic, așa cum apare în conceptualizările tradiționale ale psihopatiei.[78]
Robert D. Hare a sugerat că prevalența trăsăturilor psihopatice este mai ridicată în mediul de afaceri decât în populația generală. Deși aproximativ 1% din populația generală ar îndeplini criteriile clinice pentru psihopatie, unele estimări indică procente de 3–4% în poziții de conducere superioară.[79][80]
Specialiștii consideră că, deși psihopatia este prezentă doar la un procent redus dintre angajați, ea este mai frecvent întâlnită la niveluri ierarhice superioare. Impactul negativ poate include creșterea hărțuirii la locul de muncă, conflicte organizaționale, stres ocupațional, fluctuație de personal, absenteism și scăderea productivității, cu efecte de tip „undă” asupra întregii culturi organizaționale. Persoanele cu astfel de trăsături pot acționa oportunist și își pot dezavantaja propria organizație pentru a-și promova interesele personale.[81]
Acești indivizi pot manifesta șarm superficial față de superiori, facilitându-și ascensiunea ierarhică, dar pot fi abuzivi față de subordonați. Atunci când ajung în poziții de conducere, pot produce daune semnificative organizației.[82]
Psihologul Oliver James include psihopatia în cadrul „triadei întunecate” a trăsăturilor de personalitate întâlnite la locul de muncă, alături de narcisism și machiavelism, toate fiind asociate cu consecințe organizaționale negative.[83]
Unele studii sugerează că persoanele cu trăsături psihopatice pot avea un avantaj adaptativ în medii caracterizate de conducere abuzivă. Acestea tind să fie mai rezistente la stres interpersonal și mai puțin dependente de relații pozitive, ceea ce le poate permite să funcționeze relativ eficient sub superiori abuzivi.[84]
În ficțiune[modificare]
Personajele cu psihopatie sau sociopatie se numără printre cele mai notorii figuri din film și literatură, însă reprezentările lor se suprapun doar parțial cu definițiile psihopatiei utilizate în psihiatrie, criminologie și cercetarea științifică. Identificarea unui personaj drept „psihopat” poate proveni din narațiunea operei, din intenția creatorilor sau din interpretările publicului și criticilor, fiind adesea influențată de stereotipuri populare.[85]
Personaje cu trăsături psihopatice apar în mitologia greacă și romană, în texte biblice și în operele lui Shakespeare. În ficțiune, acestea sunt frecvent prezentate într-o manieră exagerată, în roluri de antagonist sau anti-erou, pentru a amplifica conflictul și tensiunea dramatică.[86]
De-a lungul istoriei, definițiile și criteriile psihopatiei au variat considerabil. Drept urmare, personaje considerate psihopatice în momentul publicării unei opere pot să nu mai corespundă conceptualizărilor contemporane. Literatura și cultura populară reflectă mai multe arhetipuri parțial suprapuse și uneori contradictorii: escrocul carismatic, criminalul în serie, omul de afaceri lipsit de scrupule sau infractorul recidivist de mică amploare.
Reprezentările publice ale psihopatiei combină adesea teama de un „monstru” mitic, repulsia și fascinația față de rău, precum și o anumită atracție sau chiar invidie față de indivizi percepuți ca fiind lipsiți de atașamente emoționale, vinovăție sau insecuritate.
Note[modificare]
- ^ Hare, R. D. (2003). Manual for the Revised Psychopathy Checklist (PCL-R), 2nd ed.. Toronto: Multi-Health Systems.
- ^ American Psychiatric Association. (2022). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5-TR). Washington, DC: APA.
- ^ Patrick, C. J. (Ed.). (2018). Handbook of Psychopathy (2nd ed.). New York: Guilford Press.
- ^ Nefzi, A., et al. (2023). "Prevalence of psychopathic traits in the general population: A systematic review." Journal of Abnormal Psychology, 132(4), 345-362.
- ^ Hare, R. D. (2016). "Psychopathy, the PCL-R, and criminal justice: Some new findings and current issues." Legal and Criminological Psychology, 21(1), 1-19.
- ^ Garrido, Vicente. Psihopatia. Spectrul răului. București: Editura Litera, 2022.
- ^ Cooke, D. J., & Michie, C. (2001). "Refining the construct of psychopathy: Towards a hierarchical model." Psychological Assessment, 13(2), 171-188.
- ^ Babiak, P., & Hare, R. D. (2006). Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work. New York: Harper Business.
- ^ Burgy, M. (), „The Concept of Psychosis: Historical and Phenomenological Aspects”, Schizophrenia Bulletin (în English), 34 (6), pp. 1200–1210, doi:10.1093/schbul/sbm136, ISSN 0586-7614, PMC 2632489 Accesibil gratuit, PMID 18174608, accesat în
- ^ Walters, Glenn D. (), Lifestyle Theory: Past, Present, and Future (în English), Nova Publishers, ISBN 978-1-60021-033-4, accesat în
- ^ Hare, R. D. (2003). Manual for the Revised Psychopathy Checklist (PCL-R), 2nd ed.. Toronto: Multi-Health Systems.
- ^ Cooke, D. J., Michie, C., & Skeem, J. L. (2007). "Understanding the structure of the Psychopathy Checklist–Revised: An exploratory investigation of heterogeneity." British Journal of Psychiatry, 190(S49), s39–s50.
- ^ Hare, R. D., & Neumann, C. S. (2008). "Psychopathy as a clinical and empirical construct." Annual Review of Clinical Psychology, 4, 217–246.
- ^ Patrick, C. J. (Ed.). (2018). Handbook of Psychopathy (2nd ed.). New York: Guilford Press.
- ^ Babiak, P., & Hare, R. D. (2006). Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work. New York: Harper Business.
- ^ Babiak, P., Neumann, C. S., & Hare, R. D. (2010). "Corporate psychopathy: Talking the walk." Behavioral Sciences & the Law, 28(2), 174–193.
- ^ Brooks, N., et al. (2011). "Psychopathy and corporate success." Journal of Personality Assessment, 93(5), 452–461.
- ^ Blair, R. J. R. (2005). "Responding to the emotions of others: Dissociating forms of empathy through the study of typical and psychiatric populations." Consciousness and Cognition, 14(4), 698–718.
- ^ Patrick, C. J., et al. (2012). "Fear deficit subtype of psychopathy: A multimethod investigation." Journal of Abnormal Psychology, 121(4), 945–957.
- ^ Paulhus, D. L., & Williams, K. M. (2002). "The Dark Triad of personality: Narcissism, Machiavellianism, and psychopathy." Journal of Research in Personality, 36(6), 556–563.
- ^ Jones, D. N., & Paulhus, D. L. (2014). "Introducing the Short Dark Triad (SD3)." Assessment, 21(1), 28–41.
- ^ Chabrol, H., et al. (2009). "Contributions of psychopathic, narcissistic, Machiavellian, and sadistic personality traits to juvenile delinquency." Personality and Individual Differences, 47(7), 734–739.
- ^ Wallace, A. L., & Newman, J. P. (2008). "A multifactorial model of psychopathy." Journal of Abnormal Psychology, 117(2), 382–394.
- ^ Stern, R. (2007). The Gaslight Effect. New York: Broadway Books.
- ^ Babiak, P., Neumann, C. S., & Hare, R. D. (2010). "Corporate psychopathy: Talking the walk." Behavioral Sciences & the Law, 28(2), 174–193.
- ^ Landay, K., et al. (2019). "The bright and dark sides of leader traits: A meta-analytic test of positive and negative leadership outcomes." Psychological Bulletin, 145(1), 46–79.
- ^ Smith, Sarah Francis; Lilienfeld, Scott O. (). „The response modulation hypothesis of psychopathy: A meta-analytic and narrative analysis”. Psychological Bulletin. 141 (6): 1145–1177. doi:10.1037/bul0000024. PMID 26302165.
- ^ Patrick, C. J. (Ed.) (2005). Handbook of Psychopathy. Chapter 3: Other Theoretical Models of Psychopathy, R. Blackburn.
- ^ a b Blair, R. J. R. (). „Neurobiological basis of psychopathy”. The British Journal of Psychiatry. 182 (1): 5–7. doi:10.1192/bjp.182.1.5. PMID 12509310.
- ^ Dadds, Mark (). „Learning to 'talk the talk': the relationship of psychopathic traits to deficits in empathy across childhood”. Journal of Child Psychology and Psychiatry. 50 (5): 599–606. doi:10.1111/j.1469-7610.2008.02058.x. PMID 19445007.
- ^ Weber, Sabrina; Habel, Ute; Amunts, Katrin; Schneider, Frank (). „Structural brain abnormalities in psychopaths—a review”. Behavioral Sciences & the Law. 26 (1): 7–28. doi:10.1002/bsl.802. PMID 18327824.
- ^ Yang, Y.; Raine, A. (). „Prefrontal structural and functional brain imaging findings in antisocial, violent, and psychopathic individuals”. Psychiatry Research. 174 (2): 81–88. doi:10.1016/j.pscychresns.2009.03.012. PMID 19833485.
- ^ Deming, Philip; Heilicher, Mickela; Koenigs, Michael (). „How reliable are amygdala findings in psychopathy? A systematic review of MRI studies”. Neuroscience & Biobehavioral Reviews. 142. doi:10.1016/j.neubiorev.2022.104875. PMID 36116578. Parametru necunoscut
|article-number=ignorat (ajutor) - ^ Patrick, C., Venables, N. C., & Skeem, J. (2012). Psychopathy and brain function: Empirical findings and legal implications.
- ^ a b Glenn, Andrea L.; Raine, Adrian (). „The Neurobiology of Psychopathy”. Psychiatric Clinics of North America. 31 (3): 463–475. doi:10.1016/j.psc.2008.03.004. PMID 18638646.
- ^ Beauchaine, Theodore P. (). „Multifinality in the development of personality disorders”. Development and Psychopathology. 21 (3): 735–770. doi:10.1017/S0954579409000418. PMID 19583882.
- ^ Glenn, Andrea L. (). „The other allele: Exploring the long allele of the serotonin transporter gene as a potential risk factor for psychopathy”. Neuroscience & Biobehavioral Reviews. 35 (3): 612–620. doi:10.1016/j.neubiorev.2010.07.005. PMID 20674598.
- ^ Dolan, Mairead C.; Anderson, Ian M. (). „The relationship between serotonergic function and the Psychopathy Checklist”. Journal of Psychopharmacology. 17 (2): 216–222. doi:10.1177/0269881103017002011. PMID 12870570.
- ^ Yildirim, Bariș O. (). „Systematic review on serotonin and associated genes in psychopathy”. Neuroscience & Biobehavioral Reviews. 37 (7): 1254–1296. doi:10.1016/j.neubiorev.2013.04.009. PMID 23644029.
- ^ Josephs, Robert A. (). „Genetic and hormonal sensitivity to threat”. Psychoneuroendocrinology. 37 (6): 752–761. doi:10.1016/j.psyneuen.2011.09.006. PMID 21978869.
- ^ Buckholtz, Joshua W. (). „Mesolimbic dopamine reward system hypersensitivity”. Nature Neuroscience. 13 (4): 419–421. doi:10.1038/nn.2510. PMID 20228805.
- ^ Tikkanen, Roope (). „Psychopathy, PCL-R, and MAOA genotype”. Psychiatry Research. 185 (3): 382–386. doi:10.1016/j.psychres.2010.08.026. PMID 20850185.
- ^ Wallisch, Pascal (). „Psychopaths in our midst — what you should know”. Elsevier Connect. Elsevier B.V. Accesat în .
- ^ Koenigs, Michael (). „The role of prefrontal cortex in psychopathy”. Reviews in the Neurosciences. 23 (3): 253–262. doi:10.1515/revneuro-2012-0036. PMC 3937069 Accesibil gratuit. PMID 22752782.
- ^ Buss, David M. (). „How can evolutionary psychology successfully explain personality and individual differences?”. Perspectives on Psychological Science. 4 (4): 359–366. doi:10.1111/j.1745-6924.2009.01138.x. PMID 26158983.
- ^ Leedom, Liane J.; Almas, Linda Hartoonian (). „Is psychopathy a disorder or an adaptation?”. Frontiers in Psychology. 3: 549. doi:10.3389/fpsyg.2012.00549. PMC 3573869 Accesibil gratuit. PMID 23424583.
- ^ Hare, R. D. (2003). Manual for the Revised Psychopathy Checklist (PCL-R), 2nd ed.. Toronto: Multi-Health Systems.
- ^ MHS Assessments. (2024). "PCL-R: 2nd Edition – Overview." [1]
- ^ American Psychiatric Association. (2022). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5-TR). Washington, DC: APA.
- ^ World Health Organization. (2019). ICD-11 for Mortality and Morbidity Statistics. Geneva: WHO. [2]
- ^ Fisher, K. A., et al. (2024). "Antisocial Personality Disorder." StatPearls. NCBI Bookshelf. [3]
- ^ Hare, R. D., & Neumann, C. S. (2010). "The role of antisociality in the psychopathy construct." Journal of Consulting and Clinical Psychology, 78(1), 30–40.
- ^ Hare, R. D., & Babiak, P. (2006). Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work. New York: HarperCollins. ISBN 978-0061147890.
- ^ Hare, R. D., & Babiak, P. (2006).
- ^ Babiak, P., & Hare, R. D. (2006), pp. 65–78.
- ^ Hare, R. D., & Babiak, P. (2006).
- ^ Braiker, H. B. (2004). Who's Pulling Your Strings? How to Break the Cycle of Manipulation. New York: McGraw-Hill.
- ^ Braiker, H. B. (2004). Who's Pulling Your Strings? How to Break the Cycle of Manipulation. New York: McGraw-Hill. ISBN 978-0071446724.
- ^ Simon, G. K. (1996). In Sheep's Clothing: Understanding and Dealing with Manipulative People. Little Rock: Parkhurst Brothers. ISBN 978-0965169608.
- ^ „Manipulation (psychology) – Vulnerability”. Wikipedia. Accesat în .
- ^ Simon, G. K. (1996). In Sheep's Clothing: Understanding and Dealing with Manipulative People. Little Rock: Parkhurst Brothers.
- ^ Kantor, M. (2006). The Psychopathology of Everyday Life: How Antisocial Personality Disorder Affects All of Us. Westport: Praeger. ISBN 978-0275987985.
- ^ „Vulnerability to Emotional Manipulation Index (VEMI)”. Accesat în .
- ^ Hare, R. D. (2003). Manual for the Revised Psychopathy Checklist (PCL-R), 2nd ed.. Toronto: Multi-Health Systems.
- ^ Patrick, C. J., Fowles, D. C., & Krueger, R. F. (2009). "Triarchic conceptualization of psychopathy: Developmental origins of disinhibition, boldness, and meanness." Development and Psychopathology, 21(3), 913–938.
- ^ Hare, R. D. (2016). "Psychopathy, the PCL-R, and criminal justice." Legal and Criminological Psychology, 21(1), 1–19.
- ^ Babiak, P., Neumann, C. S., & Hare, R. D. (2010). "Corporate psychopathy: Talking the walk." Behavioral Sciences & the Law, 28(2), 174–193.
- ^ Vien, Anh; Beech, Anthony R. (). „Psychopathy: theory, measurement, and treatment”. Trauma, Violence & Abuse. 7 (3): 155–174. doi:10.1177/1524838006288929.
- ^ Dingfelder, Sadie F. (). „Treatment for the 'untreatable'”. American Psychological Association.
- ^ Harris, Grant T.; Rice, Marnie E. (). „Treatment of Psychopathy: A Review of Empirical Findings”. În Patrick, Christopher J. Handbook of psychopathy. Guilford Press. pp. 555–572.
- ^ Gregory, Sarah; Blair, R. James; ffytche, Dominic (). „Punishment and psychopathy”. The Lancet Psychiatry. 2 (2): 153–160. doi:10.1016/S2215-0366(14)00071-6.
- ^ Beck, Aaron T. (). Cognitive Therapy of Personality Disorders. Guilford Press.
- ^ Bonn, Scott A. (). „Psychopathic Criminals Cannot Be Cured”. Psychology Today.
- ^ Khalifa, Najat R. (). „Pharmacological interventions for antisocial personality disorder”. Cochrane Database of Systematic Reviews.
- ^ O'Toole, Mary Ellen (). „Looking Behind the Mask: Implications for Interviewing Psychopaths”. FBI Law Enforcement Bulletin.
- ^ Polaschek, Devon L. L.; Daly, Tadhg E. (). „Treatment and psychopathy in forensic settings”. Aggression and Violent Behavior. 18 (5): 592–603. doi:10.1016/j.avb.2013.06.003.
- ^ Board, Belinda Jane; Fritzon, Katarina (). „Disordered personalities at work”. Psychology, Crime & Law. 11 (1): 17–32. doi:10.1080/10683160310001634304.
- ^ Gao, Yu; Raine, Adrian (). „Successful and unsuccessful psychopaths: a neurobiological model”. Behavioral Sciences & the Law. 28 (2): 194–210. doi:10.1002/bsl.924.
- ^ Hare, R. D. (). „Predators: The disturbing world of the psychopaths among us”. Psychology Today. 27 (1): 54–61.
- ^ Babiak, Paul; Hare, Robert D. (). Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work.
- ^ Boddy, C. R. (). Corporate Psychopaths: Organizational Destroyers. Palgrave Macmillan.
- ^ Babiak, Paul; Neumann, Craig S.; Hare, Robert D. (). „Corporate psychopathy: Talking the walk”. Behavioral Sciences & the Law. 28 (2): 174–193. doi:10.1002/bsl.925.
- ^ James, Oliver (). Office Politics: How to Thrive in a World of Lying, Backstabbing and Dirty Tricks.
- ^ „Flourishing under an abusive boss? You may be a psychopath, study shows”. ScienceDaily. .
- ^ Neumann, Craig S. „Will the Real Psychopath Please Stand Up?”. University of North Texas.
- ^ The SAGE Encyclopedia of Abnormal and Clinical Psychology. SAGE Publications. .
Vezi și[modificare]
Legături externe[modificare]
Martha Stout[modificare]
- ro Stout, Martha -- Psihopatul de alături: Cum să-l recunoști și să te aperi de el -- Biblio Cărți
- en Stout, Martha -- The Sociopath Next Door -- Amazon.com
Alte conexiuni[modificare]
- en Can A Test Really Tell Who's A Psychopath? NPR audio, text and expert panel report, 2011
- en What Psychopaths Teach Us about How to Succeed Scientific American, October 2012