Cartea Iuditei
| Informații generale | |
|---|---|
| Ediția originală | |
| Modifică date / text |
Cartea Iuditei este o carte deuterocanonică, inclusă în Septuaginta și în canonul Vechiului Testament al bisericilor Catolică, Ortodoxă Răsăriteană, Ortodoxă Orientală și al Bisericii Răsăritului. Aceasta este exclusă din canonul ebraic și este inclusă de către protestanți în categoria apocrifelor. Cartea relatează povestea unei văduve evreice, Iudita, care își folosește frumusețea și farmecul pentru a ucide un general asirian care îi asediase orașul, Betulia. Prin acest act, ea salvează orașul învecinat, Ierusalim, de la distrugerea totală. Numele Iudita (în ebraică: יְהוּדִית, în ebraică modernă: Yəhūdīt, în tiberiană: Yŭhūḏīṯ), care înseamnă „lăudată” sau „evreică”[1], este forma feminină a numelui Iuda.
Manuscrisele traduse care s-au păstrat din antichitate par să conțină mai multe anacronisme istorice, motiv pentru care majoritatea cercetătorilor moderni consideră cartea ca fiind aistorică. În schimb, lucrarea a fost reclasificată drept o parabolă, un roman teologic sau chiar primul roman istoric. Deși majoritatea cercetătorilor și a membrilor clerului catolic consideră acum cartea ca fiind ficțiune, Biserica Romano-Catolică a susținut în mod tradițional istoricitatea acesteia, atribuind evenimentele domniei regelui Manase al Iudeei și susținând că numele au fost schimbate în secolele ulterioare dintr-un motiv necunoscut[2]. Enciclopedia Iudaică identifică orașul Sihem(d) (actualul Nablus) ca fiind „Betulia” și argumentează că numele a fost schimbat din cauza dușmăniei dintre evrei și samariteni. Dacă aceasta este situația, s-ar explica de ce și alte nume par a fi anacronice[3].
Context istoric[modificare]
Limba originală[modificare]
Nu este clar dacă Biblia Iuditei a fost scrisă inițial în ebraică, aramaică sau greacă, deoarece cea mai veche versiune existentă provine din Septuaginta, o traducere în limba greacă a scripturilor ebraice. Totuși, din cauza numărului mare de ebraisme din text, există un consens general că lucrarea a fost scrisă într-o limbă semitică, probabil ebraică sau aramaică, mai degrabă decât în greacă. Când Ieronim a finalizat traducerea sa în limba latină, Vulgata, acesta și-a afirmat convingerea că volumul fusese scris „în cuvinte caldeene (aramaice)”[4]. Traducerea latină a lui Ieronim s-a bazat pe un manuscris în aramaică și a fost mai scurtă deoarece acesta a omis pasaje pe care nu le putea citi sau înțelege în varianta aramaică, dar care existau în Septuaginta. Manuscrisul în limba aramaică utilizat de Ieronim s-a pierdut de mult timp.
Carey A. Moore a argumentat că textul grecesc al Iuditei a fost o traducere după un original ebraic și a folosit numeroase exemple de erori de traducere conjecturate, idiomuri ebraice și sintaxă ebraică[5]. Manuscrisele ebraice care s-au păstrat sunt foarte târzii și datează doar din Evul Mediu. Cele două manuscrise ebraice ale Iuditei care au supraviețuit sunt traduse din Septuaginta greacă și din Vulgata latină[6].
Versiunile ebraice numesc direct figuri importante, precum regele seleucid Antioh al IV-lea, și plasează evenimentele în timpul perioadei elenistice, când macabeii s-au luptat cu monarhii seleucizi. Totuși, deoarece manuscrisele ebraice menționează regate care nu mai existau de sute de ani la vremea seleucizilor, este puțin probabil ca acestea să fi fost numele originale din text[7]. Aflați în minoritate, Helmut Engel și Jeremy Corley au argumentat că Iudita a fost compusă inițial în limba greacă, fiind modelată cu grijă după ebraică, și au evidențiat „septuagintalisme” în vocabularul și frazeologia textului grecesc[8][9].
Canonicitate[modificare]
În iudaism[modificare]
Deși autorul a fost probabil evreu, nu există dovezi, în afară de includerea sa în Septuaginta, că Biblia Iuditei ar fi fost vreodată considerată autoritară sau un candidat pentru canonicitate de către vreun grup evreiesc[10][11]. Textul masoretic al Bibliei ebraice nu o conține; de asemenea, lucrarea nu a fost găsită printre manuscrisele de la Marea Moartă și nici în literatura rabinică timpurie[11][12]. Printre motivele speculate pentru excluderea sa se numără posibila redactare târzie, originea greacă, sprijinul aparent pentru dinastia Hasmoneilor (căreia rabinatul timpuriu i se opunea) și, poate, caracterul îndrăzneț și seducător al Iuditei însăși[13].
După ce a dispărut din circulație în rândul evreilor timp de peste un mileniu, referințele la Cartea Iuditei și la figura Iuditei înseși au reapărut în literatura religioasă a evreilor care au scăpat de persecuția creștină după căderea Califatului de Córdoba[11]. Interesul reînnoit a luat forma unor „povești despre eroină, poeme liturgice, comentarii asupra Talmudului și pasaje în codurile juridice evreiești”[11]. Deși textul nu menționează sărbătoarea Hanuka, a devenit un obicei ca o variantă ebraică midrașică a poveștii Iuditei să fie citită în timpul șabatului de Hanuka, deoarece povestea acestei sărbători are loc în timpul dinastiei Hasmoneilor[14].
Acel midraș, a cărui eroină este portretizată îndopându-și antagonistul cu brânză și vin înainte de a-i tăia capul, ar fi putut sta la baza tradiției evreiești minore de a consuma produse lactate în timpul sărbătorii Hanuka[11][15]. În acest sens, evreii din Europa în timpul Evului Mediu par să o fi considerat pe Iudita drept corespondentul macabeo-hașmonit al reginei Estera, eroina sărbătorii Purim[16][15]. Fiabilitatea textuală a Cărții Iuditei era, de asemenea, considerată de la sine înțeleasă, în măsura în care comentatorul biblic Moshe Ben Nahman (Ramban) a citat câteva pasaje din Peshitta(d) (versiune siriacă) a Iuditei pentru a-și susține interpretarea versetului 21:14 din Deuteronom[11][17].
În creștinism[modificare]
Deși creștinii timpurii, precum Clement Romanul, Tertulian și Clement al Alexandriei, au citit și utilizat Biblia Iuditei[18][19][20], unele dintre cele mai vechi canoane creștine, inclusiv Lista lui Bryennios (secolul I/II), cea a lui Meliton de Sardes (secolul al II-lea) și a lui Origene (secolul al III-lea), nu o includ[21]. Ieronim, când a realizat traducerea sa în limba latină a Bibliei ebraice, Vulgata, a numărat-o printre apocrife[22] (deși a tradus-o și ulterior a părut să o citeze ca fiind parte din scriptură), la fel cum au făcut Atanasie[23], Chiril al Ierusalimului[24] și Epifanie de Salamina[25].
Mulți părinți și doctori influenți ai Bisericii, printre care Augustin, Vasile cel Mare, Tertulian, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, Beda Venerabilul și Ilarie de Poitiers, au considerat cartea ca fiind parte din Sfânta Scriptură, atât înainte, cât și după conciliile care au declarat-o formal parte a canonului biblic[2][26]. Într-o scrisoare din anul 405, Papa Inocențiu I a declarat-o parte a canonului creștin[27]. În Prologul la Iudita al lui Ieronim[28][29], acesta susține că Biblia Iuditei a fost „găsită de către Conciliul de la Niceea ca fiind numărată printre Sfintele Scripturi”. Nicio astfel de declarație nu a fost găsită în canoanele de la Niceea și este nesigur dacă Ieronim se referea la utilizarea cărții în timpul discuțiilor conciliului sau la canoane apocrife atribuite acelui conciliu[29].
Indiferent de statutul Iuditei la Niceea, cartea a fost acceptată ca scriptură și de conciliile de la Roma (382), Hippo Regius(d) (393), Cartagina(d) (397) și Florența (1442), fiind în cele din urmă definită dogmatic ca fiind canonică de către Biserica Romano-Catolică în anul 1546, în cadrul Conciliului de la Trento[30]. Totuși, conciliile de la Roma, Hippo și Cartagina au fost toate concilii locale (spre deosebire de cel de la Niceea, care a fost un conciliu ecumenic). Biserica Ortodoxă acceptă, de asemenea, Iudita ca scriptură inspirată; acest fapt a fost confirmat la Sinodul de la Ierusalim din 1672[31]. Canonicitatea Iuditei este, de regulă, respinsă de protestanți, care acceptă ca făcând parte din Vechiul Testament doar acele cărți care se regăsesc în canonul evreiesc[12]. Martin Luther a considerat cartea o alegorie, dar a inclus-o ca fiind prima dintre cele opt scrieri în secțiunea sa de apocrife, situată între Vechiul și Noul Testament în Biblia lui Luther[32][33]. Deși luteranismul consideră Biblia Iuditei ca fiind necanonică, aceasta este socotită educativă pentru chestiuni de moralitate, precum și pentru uz devoțional[34]. În anglicanism, aceasta are autoritatea intermediară a apocrifelor Vechiului Testament și este privită ca fiind utilă sau instructivă, dar nu trebuie considerată o bază pentru stabilirea doctrinei[34].
Iudita este, de asemenea, menționată în capitolul 28 din 1 Meqabyan, o carte considerată canonică în Biserica Ortodoxă Etiopiană Tewahedo[35].
Conținut[modificare]
Rezumatul intrigii[modificare]
Povestea se concentrează în jurul Iuditei, o văduvă îndrăzneață și frumoasă, care este mâhnită de faptul că conaționalii săi iudei nu au încredere în Dumnezeu pentru a-i elibera de sub stăpânirea cuceritorilor străini. Ea merge împreună cu slujitoarea sa loială în tabăra generalului asirian, Olofern, căruia îi intră treptat în grații, promițându-i informații despre poporul lui Israel. Câștigându-i încrederea, primește permisiunea de a intra în cortul acestuia într-o noapte, în timp ce el zăcea într-o stare de stupoare cauzată de ebrietate. Ea îl decapitează, apoi duce capul înapoi conaționalilor săi înfricoșați. Asirienii, pierzându-și conducătorul, se împrăștie, iar Israelul este salvat[36]. Deși este curtată de mulți bărbați, Iudita rămâne necăsătorită pentru tot restul vieții sale.
Structură literară[modificare]
Cartea Iuditei poate fi împărțită în două părți sau „acte” de lungime aproximativ egală. Capitolele 1–7 descriu creșterea amenințării la adresa Israelului, sub conducerea regelui Nabucodonosor și a generalului său, Olofern, și se încheie în momentul în care campania mondială a lui Olofern a ajuns la trecătoarea montană unde se află satul Iuditei, Betulia[37]. Capitolele 8–16 o introduc apoi pe Iudita și descriu acțiunile sale eroice pentru a-și salva poporul. Prima parte dezvoltă teme importante prin alternarea bătăliilor cu momente de reflecție și a acțiunii intense cu perioade de repaus. În contrast, a doua jumătate este dedicată în principal tăriei de caracter a Iuditei și scenei decapitării[37].
The New Oxford Annotated Apocrypha identifică un model chiastic clar în ambele „acte”, în care ordinea evenimentelor este inversată într-un moment central al narațiunii (de exemplu, $a-b-c-c'-b'-a'$)[37]:
Partea I (1:1–7:23)[modificare]
- A. Campania împotriva națiunilor nesupuse; poporul se predă (1:1–2:13)
- B. Israelul este „foarte înspăimântat” (2:14–3:10)
- C. Iioachim se pregătește de război (4:1–15)
- D. Olofern discută cu Ahior (5:1–6:9)
- E. Ahior este izgonit de asirieni (6:10–13)
- E'. Ahior este primit în satul Betulia (6:14–15)
- D'. Ahior discută cu poporul (6:16–21)
- D. Olofern discută cu Ahior (5:1–6:9)
- C'. Olofern se pregătește de război (7:1–3)
- C. Iioachim se pregătește de război (4:1–15)
- B'. Israelul este „foarte înspăimântat” (7:4–5)
- B. Israelul este „foarte înspăimântat” (2:14–3:10)
- A'. Campania împotriva Betuliei; poporul vrea să se predea (7:6–32)
Partea II (8:1–16:25)[modificare]
- A. Prezentarea Iuditei (8:1–8)
- B. Iudita plănuiește să salveze Israelul (8:9–10:8), incluzând rugăciunea sa extinsă (9:1–14)
- C. Iudita și slujnica sa părăsesc Betulia (10:9–10)
- D. Iudita îl decapitează pe Olofern (10:11–13:10a)
- C. Iudita și slujnica sa părăsesc Betulia (10:9–10)
- B. Iudita plănuiește să salveze Israelul (8:9–10:8), incluzând rugăciunea sa extinsă (9:1–14)
- C'. Iudita și slujnica sa se întorc la Betulia (13:10b–11)
- B'. Iudita plănuiește distrugerea inamicului Israelului (13:12–16:20)
- A'. Concluzia despre Iudita (16:1–25)[37]
În mod similar, paralelismele din cadrul Părții II sunt semnalate în comentariile din New American Bible Revised Edition: Iudita convoacă o adunare a orașului în Iudita 8:10, înainte de expediția sa, și este aclamată de o astfel de adunare în Iudita 13:12–13; Ozia o binecuvântează pe Iudita în prealabil în Iudita 8:35 și, ulterior, în Iudita 13:18–20[38].
Gen literar[modificare]
Majoritatea exegeților contemporani, precum Gianfranco Ravasi(d), tind în general să atribuie Iudita unuia dintre cele câteva genuri literare contemporane, interpretând-o ca pe o parabolă extinsă sub forma unei ficțiuni istorice sau ca pe o operă literară de propagandă din zilele opresiunii seleucide[39].
De asemenea, a fost numită „un exemplu al romanului evreiesc antic din perioada greco-romană”[40]. Alți cercetători notează că Iudita se încadrează în și chiar încorporează genul „tradițiilor salvării” din Vechiul Testament, în special povestea Deborei și a Iaeilei (Judecători 4–5), care l-a sedus și l-a amețit pe comandantul canaanit Sisera înainte de a-i bate un țăruș de cort în frunte[41].
Există, de asemenea, conexiuni tematice cu răzbunarea lui Simeon și a lui Levi asupra Sihemului, după violarea Dinei în Geneza 34[37].
În Occidentul creștin, începând cu perioada patristică, Iudita a fost invocată într-o mare varietate de texte ca o figură alegorică polivalentă. Ca „Mulier sancta”, ea a personificat Biserica și numeroase virtuți – Umilința, Dreptatea, Curajul, Castitatea (opusul viciilor lui Olofern: Mândria, Tirania, Decadența(d), Desfrâul) – și a fost transformată, la fel ca alte femei eroine din tradiția scripturală ebraică, într-o prefigurare tipologică a Fecioarei Maria[42][43][44]. Genul ei a făcut-o un exemplu firesc al paradoxului biblic al „puterii în slăbiciune”; astfel, ea este asociată cu David, iar decapitarea lui Olofern de către ea este pusă în paralel cu cea a lui Goliat.
Personaje principale[modificare]
Iudita, protagonista cărții, este introdusă în capitolul 8 ca o femeie temătoare de Dumnezeu. Ea este fiica lui Merari, un simeonit(d)[45], și văduva unui anume Manase, un fermier bogat. Ea își trimite slujnica sau „femeia de serviciu”[46] să îl cheme pe Ozia pentru a contesta decizia acestuia de a capitula în fața asirienilor dacă Dumnezeu nu salvează poporul din Betulia în termen de cinci zile. Iudita își folosește farmecul pentru a deveni o prietenă apropiată a lui Olofern, dar îl decapitează, permițând Israelului să contratace asirienii. Slujnica Iuditei, care nu este numită în povestire, rămâne alături de ea pe parcursul întregii narațiuni și primește libertatea la finalul poveștii[47].
Olofern, antagonistul cărții. Este un soldat devotat regelui său, general-șef al armatei acestuia, pe care dorește să îl vadă preslăvit în toate ținuturile. El primește sarcina de a-i distruge pe rebelii care nu l-au sprijinit pe regele din Ninive în rezistența sa împotriva lui Cheleud și a regelui Mediei, până când și Israelul devine o țintă a campaniei sale militare. Curajul și farmecul Iuditei îi provoacă moartea.
Nabucodonosor, regele din Ninive și Asiria. El este atât de mândru încât dorește să-și afirme forța ca pe un soi de putere divină, deși Olofern, al său Turtan (general comandant), depășește ordinele regelui atunci când cere națiunilor occidentale să se „închine numai lui Nabucodonosor și... să-l invoce ca pe un zeu”[49]. Olofern primește ordinul de a se răzbuna pe cei care au refuzat să se alieze cu Nabucodonosor.
Ahior, un conducător amonit la curtea lui Nabucodonosor; în capitolul 5, acesta rezumă istoria lui Israel și îl avertizează pe regele Asiriei cu privire la puterea Dumnezeului lor, „Dumnezeul cerului”[50][51], dar este luat în râs. El este protejat de locuitorii Betuliei, se iudaizează și este circumcis după ce află ce a realizat Iudita[52][n 1].
Bagoas, sau Vagao (Vulgata)[55], este famenul care se ocupa de afacerile personale ale lui Olofern. Numele său este de origine persană și înseamnă eunuc[56]. El a fost cel care a introdus-o pe Iudita în cortul lui Olofern și prima persoană care a descoperit decapitarea acestuia.
Ozia, guvernatorul Betuliei; împreună cu Cabri și Carmi, el conduce orașul Iuditei. Când orașul este asediat de asirieni și sursa de apă seacă, el acceptă cererea poporului de a se preda dacă Dumnezeu nu îi salvează în termen de cinci zile, o decizie contestată de Iudita ca fiind „nechibzuită”[57].
Rugăciunea Iuditei[modificare]
Capitolul 9 constituie „rugăciunea extinsă” a Iuditei[58], „proclamată cu voce tare” înaintea acțiunilor sale din capitolele următoare. Aceasta cuprinde 14 versete în versiunile în limba engleză și 19 versete în Vulgata[59].
Istoricitatea cărții Iudita[modificare]
Astăzi, este general acceptat faptul că istoricitatea Cărții Iudita este îndoielnică. The New Oxford Annotated Apocrypha menționează că „natura ficțională a cărții este evidentă din amestecul de istorie și ficțiune, începând chiar de la primul verset, și este mult prea prezentă ulterior pentru a fi considerată rezultatul unor simple greșeli istorice”[37]. Numele persoanelor sunt fie necunoscute istoriei, fie par a fi anacronice, iar multe dintre numele de locuri sunt, de asemenea, necunoscute.
În mod obișnuit, cercetătorii catolici moderni consideră cartea drept o ficțiune istorică, fapt reflectat în traducerea New American Bible, publicată de Conferința Episcopilor Catolici din Statele Unite[60]. În ciuda acestui consens modern, Biserica Catolică a considerat mult timp cartea ca fiind un document istoric, aceasta fiind inclusă alături de celelalte cărți istorice în Vechiul Testament al Bibliilor catolice[61]. Biserica Catolică nu a oferit un comentariu oficial asupra acestei chestiuni, deși Papa Ioan Paul al II-lea a remarcat în 1995: „Cărțile Tobit, Iudita și Estera, deși tratează istoria Poporului Ales, au caracterul unei narațiuni alegorice și morale, mai degrabă decât al istoriei propriu-zise”[62].
Diverși cercetători au evidențiat posibile surse de inspirație pentru evenimentele din Iudita în alte părți ale Vechiului Testament. Luis Alonso Schökel a notat că Ahior ar fi putut fi inspirat de neamuri importante precum Rahab din Ierihon din Iosua sau Balaam din Numeri, iar Iudita și Olofern ar fi putut fi inspirați de Iaela și Sisera din Judecători, ori de David și Goliat din 1 Samuel[63].
Cu toate acestea, unii cercetători catolici susțin în continuare viziunea tradițională conform căreia Iudita se bazează pe un eveniment istoric, iar argumentele lor subliniază frecvent genealogia lungă a Iuditei (cea mai lungă atribuită unei femei în Biblie) și numărul exact de trupe menționat, trăsături care se potrivesc cu alte cărți istorice din Vechiul Testament[6][64]. Chiar și unii cercetători protestanți timpurii, în special arhiepiscopul anglican și istoricul James Ussher și învățatul reformat Franciscus Junius, au considerat Cartea Iuditei drept un document istoric.
Cercetătorul catolic Taylor Marshall(d) a scris despre scepticii cărții: „ei susțin că atât Tobit, cât și Iudita (și uneori Iona) conțin atât de multe erori istorice evidente, încât acestea au fost plasate acolo de Dumnezeu pentru a sugera cititorului calitatea ficțională a cărților. ... Tobit este specific și enumeră perioade și locuri istorice. A interpreta Tobit ca o ficțiune inspirată pare să nu fie în concordanță cu enciclica Divino Afflante Spiritu a Papei Pius al XII-lea, care susține că trebuie să studiem Scriptura ținând cont de genul unei cărți”[65].
Din acest motiv, au existat diverse încercări, atât din partea cercetătorilor, cât și a clerului, de a înțelege personajele și evenimentele din carte fie ca o reprezentare alegorică a unor fapte reale, fie ca un document istoric care a fost alterat sau tradus necorespunzător. În prefața traducerii sale a Iuditei, teologul catolic Antoine Augustin Calmet(d) l-a infirmat pe Hugo Grotius, care susținuse că lucrarea este alegorică, scriind:
„Toate acestea sunt, fără îndoială, inventate cu mare îndemânare și spirit; dar, la urma urmei, este doar un joc al minții și o conjectură care, oricât de ingenioasă ar fi, nu poate atinge niciodată cel mai mic grad de adevăr și certitudine fără dovezi pozitive și factuale. Cineva ar putea răsturna întregul edificiu fin al lui Grotius și îi poate arăta, urmându-i metoda, că istoria patriarhului Iosif, de exemplu, cea a lui Moise, cele ale lui David și ale lui Solomon, nu sunt altceva decât pilde, la fel ca cea a Iuditei. Aluziile nu lipsesc niciodată atunci când cineva își propune să găsească vreun mister sau figură într-un eveniment istoric. Relatările tocmai citate nu sunt povestite într-o manieră mai continuă sau mai detaliată decât cea a Iuditei. Dacă, prin urmare, primele sunt incontestabil adevărate, de ce nu ar fi și aceasta la fel? Trebuie să se găsească în Iudita fapte sau circumstanțe incompatibile cu istoriile adevărate ale evreilor, acceptate de toată lumea, dacă se dorește dobândirea dreptului de a o trata ca pe o pildă și o operă de ficțiune. Și, într-adevăr, exact asta este ceea ce cei care contestă adevărul Istoriei Iuditei nu au ezitat să facă. Ei au depus toate eforturile pentru a descoperi erori și contradicții în ea”.[66]”
Ideea că numele din carte au fost modificate nu este lipsită de precedent. Practica schimbării numelor a fost observată în documente din perioada celui de-al Doilea Templu, cum ar fi Documentul de la Damasc[n 2], care conține aparent referințe la o locație incertă menționată sub pseudonimul „Damasc”. Scrierile istoricului evreu Iosephus Flavius diferă, de asemenea, frecvent de textul biblic în ceea ce privește numele marilor preoți ai Israelului.
În alte părți ale Bibliei există, de asemenea, nume de conducători care sunt necunoscute istoriei, cum ar fi Darius Medul din Cartea lui Daniel sau Ahașveroș din Cartea Esterei. Dimensiunea considerabilă a armatei asiriene și mărimea zidurilor mediene din carte au fost, de asemenea, criticate, însă ambele au fost atestate în alte locuri din Biblie și în înregistrări istorice seculare. Despre armata asiriană care a asediat Ierusalimul în 2 Regi 19 se spunea că număra 185 000 de oameni, o cifră cu câteva zeci de mii mai mare decât cea a armatei asiriene descrise în Cartea Iuditei.
De asemenea, istoricul grec Herodot a descris zidurile Babilonului ca fiind similare în dimensiune și extravaganță cu zidurile Ecbatanei din Cartea Iuditei[70]. Relatarea lui Herodot a fost coroborată de descrieri similare ale amplorii zidurilor Babilonului făcute de istoricii Strabon[71], Ctesias[72] și Cleitarchus[73]. Identitatea lui „Nabucodonosor” din carte a fost dezbătută timp de mii de ani, iar cercetătorii au propus diverși conducători, printre care Assurbanipal, Artaxerxes al III-lea(d), Tigran cel Mare, Antioh al IV-lea, Cambyses al II-lea, Xerxes I și Darius cel Mare[74].
Identificarea lui Nabucodonosor cu Assurbanipal[modificare]
Timp de sute de ani, cea mai acceptată viziune în cadrul Bisericii Catolice a fost aceea că acțiunea Cărții Iudita are loc în timpul domniei lui Assurbanipal, un rege asirian renumit pentru cruzimea și brutalitatea sa, a cărui guvernare a fost marcată de numeroase campanii militare și invazii. Assurbanipal a condus Imperiul Neo-Asirian din Ninive între 668 și 627 î.Hr. Biblia Challoner Douay-Rheims precizează că evenimentele cărții încep în anul A.M. 3347 (sau 657 î.Hr.), ceea ce corespunde perioadei lui Assurbanipal[75].
Acesta ar fi al doisprezecelea an al domniei lui Assurbanipal, ceea ce se aliniază cu textul cărții, care începe în al doisprezecelea an al lui „Nabucodonosor”. Dacă restul narațiunii se desfășoară în anii al șaptesprezecelea și al optsprezecelea ai lui Assurbanipal, anii ar fi 653 și 652 î.Hr., perioadă ce corespunde unor revolte și campanii militare majore în întreg imperiul. Viziunea catolică tradițională, care plasează cartea în timpul domniei lui Manase, corespunde epocii lui Assurbanipal, iar cronicile asiriene îl menționează pe Manase printre vasalii care l-au asistat pe rege în campania sa împotriva Egiptului[76].
Profanarea templului descrisă în Iudita 4:3 s-ar putea referi la evenimentele de sub regele Ezechia (vezi 2 Cronici 33:18–19), care a domnit între cca. 715 și 686 î.Hr. În același verset, întoarcerea din dispersie (adesea confundată cu exilul babilonian) ar putea face referire la haosul care i-a făcut pe oameni să fugă din Ierusalim după ce Manase a fost luat prizonier de asirieni. Fortificarea orașelor, descrisă în Iudita 4:5, coincide cu acțiunile de întărire a apărării întreprinse ca răspuns la amenințarea asiriană sub Manase[77].
Deși Iudita 4:6 susține că Marele Preot al Israelului era la conducerea țării în acea perioadă, se presupune, în general, că acțiunea are loc după întoarcerea lui Manase din captivitatea asiriană și pocăința sa ulterioară. Nicolaus Serarius, Giovanni Menochio și Thomas Worthington au speculat că Manase era ocupat cu fortificarea Ierusalimului (ceea ce se potrivește cu 2 Cronici 33) și a lăsat restul treburilor israeliților în grija marelui preot. Alții, precum Houbigant și Haydock, speculează că evenimentele s-au petrecut în timp ce Manase era încă prizonier în Babilon. În orice caz, era o politică tipică a vremii ca israeliții să îl urmeze pe marele preot dacă regele nu putea sau nu voia să conducă[78].
Majoritatea cercetătorilor consideră că Manase s-a alăturat unei revolte pe scară largă împotriva lui Assurbanipal, condusă de fratele acestuia, Shamash-shum-ukin(d)[79]. Sursele contemporane fac referire la numeroșii aliați ai Caldeei (guvernată de Shamash-shum-ukin), inclusiv Regatul lui Iuda, care erau supuși ai Asiriei și sunt menționați în Cartea Iuditei ca victime ale campaniei occidentale a lui Assurbanipal[80]. Encyclopædia Britannica identifică „Iuda” ca fiind unul dintre regatele vasale din coaliția rebelă a lui Shamash-shum-ukin împotriva lui Assurbanipal[80]. Cambridge Ancient History confirmă, de asemenea, că „mai mulți prinți din Palestina” l-au sprijinit pe Shamash-shum-ukin în revoltă, ceea ce pare să confirme implicarea lui Manase[81]. Acest context ar explica fortificarea orașelor descrisă în carte și motivul pentru care israeliții și alte regate vestice au respins ordinul de înrolare al lui „Nabucodonosor”, deoarece mulți dintre conducătorii vasali din vest îl susțineau pe Shamash-shum-ukin.
Este de un interes sporit faptul că războiul civil al lui Shamash-shum-ukin a izbucnit în 652 î.Hr., al optsprezecelea an al domniei lui Assurbanipal. Cartea Iuditei afirmă că „Nabucodonosor” a devastat partea de vest a imperiului în al optsprezecelea an al domniei sale. Dacă evenimentele din această carte s-au petrecut într-adevăr în timpul domniei lui Assurbanipal, este posibil ca asirienii să nu le fi înregistrat deoarece erau preocupați de revolta lui Shamash-shum-ukin, care nu a fost zdrobită timp de mai mulți ani.
Înăbușirea cu succes a războiului civil al lui Shamash-shum-ukin i-a împiedicat, de asemenea, pe asirieni să recupereze Egiptul, care își câștigase independența față de Asiria în jurul anului 655 î.Hr. Numeroși teologi, inclusiv Antoine Augustin Calmet(d), suspectează că scopul final al campaniei occidentale a fost ca asirienii să jefuiască Egiptul, deoarece Olofern părea să se îndrepte direct spre Egipt în campania sa prin vest. Dacă această ipoteză este corectă, ea ar oferi dovezi suplimentare teoriei că acțiunea este plasată în timpul domniei lui Assurbanipal, care jefuise anterior Teba în 663 î.Hr.
Opinia conform căreia Cartea Iuditei a fost scrisă în timpul domniilor lui Manase și Assurbanipal a fost susținută de un număr mare de cercetători catolici, printre care Calmet, George Leo Haydock, Thomas Worthington, Richard Challoner, Giovanni Stefano Menochio, Sixtus din Siena, Robert Bellarmin, Charles François Houbigant, Nicolaus Serarius, Pierre Daniel Huet(d) și Bernard de Montfaucon. Mulți dintre acești teologi sunt citați de Calmet în propriul său comentariu asupra Iuditei, intitulat Commentaire littéral sur tous les livres de l'ancien et du nouveau testament. Calmet a enumerat toate „principalele obiecții care pot fi aduse împotriva adevărului Istoriei Iuditei” și și-a dedicat restul comentariului combaterii acestora, afirmând:
„Dar toate acestea nu i-au deranjat pe scriitorii catolici. A existat un număr mare de autori care au răspuns cu expertiză și care s-au angajat să arate că nu există nimic incompatibil în această istorie, nici cu Scriptura, nici chiar cu istoria profană (seculară)”[82].”
Alți scriitori catolici au mers și mai departe, precum Fulcran Vigouroux, care a identificat bătălia dintre „Nabucodonosor, regele asirienilor” și „Arfaxad, regele mezilor” ca fiind bătălia care a avut loc între Assurbanipal și Phraortes(d)[83]. Această luptă s-a desfășurat în al șaptesprezecelea an al domniei lui Assurbanipal, iar Cartea Iuditei afirmă că această bătălie a avut loc în al șaptesprezecelea an al domniei lui „Nabucodonosor”. Jacques-Bénigne Bossuet a exprimat o viziune similară în această privință[84].
Cercetătorii au folosit exemple specifice din text care se aliniază cu domnia lui Manase. După cum a argumentat Vigouroux, cele două bătălii menționate în versiunea Septuagintei a Cărții Iuditei sunt o referire la ciocnirea celor două imperii din 658–657 și la moartea lui Phraortes în luptă în 653 î.Hr. După acest eveniment, Assurbanipal și-a continuat acțiunile militare cu o campanie majoră, începând cu Bătălia de pe râul Ulai (653 î.Hr.), în al optsprezecelea an al domniei sale. Regele elamiților, numit „Arioc”, este menționat în Iudita 1:6. Dacă al doisprezecelea an al lui „Nabucodonosor” este identificat ca fiind al doisprezecelea an al lui Assurbanipal, acest Arioc ar putea fi identificat cu Teumman, care s-a revoltat împotriva lui Assurbanipal în numeroase rânduri, fiind în cele din urmă ucis în bătălia de pe râul Ulai în 653 î.Hr.[85], perioadă în care teologii catolici plasează campania occidentală a lui „Nabucodonosor”.
Atât James Ussher, cât și Franciscus Junius atribuie din nou evenimentele din Cartea Iuditei domniei lui Manase. Ussher a scris în lucrarea sa din 1650, Analele lumii:
„După Assaridinus sau Esarhaddon, Saosduchinus a condus ambele imperii, al Asiriei și al Babilonului, timp de 20 de ani. În Cartea Iuditei, care a fost scrisă în limba caldeeană de către un evreu care trăia în Babilon, el este numit Nabucodonosor, un nume comun tuturor regilor Babilonului. Totuși, el a fost numit regele Asiriei și se spune că a domnit în marea cetate Ninive. Învățatul Franc. Junius crede că Saosduchinus este aceeași persoană cu Merodach-Baladan din Biblie, bunicul acelui Nebucadnetzar și străbunicul lui Nabucodonosor. Prin urmare, el crede că Merodach-Baladan a fost cel care l-a luat prizonier pe regele Manase la Babilon și l-a eliberat ulterior.”
Totuși, imediat după aceea, Ussher infirmă identificarea regelui din Iudita cu Merodach-Baladan. În analele sale, Ussher continuă să demonstreze de ce Saosduchinus a fost fiul lui Esarhaddon și regele menționat în Iudita[86].
Identificarea lui „Nabucodonosor” cu Assurbanipal a fost atât de răspândită încât a fost singura identificare prezentă în Bibliile catolice engleze timp de câteva sute de ani. Revizuirea Challoner din 1738 a Bibliei Douay Rheims și Comentariul Biblic Haydock declară în mod specific că „Nabucodonosor” era „cunoscut sub numele de 'Saosduchin' de către istoricii profani și i-a succedat lui 'Asarhaddan' în regatul asirienilor”. Acesta nu putea fi decât Assurbanipal, deoarece el a fost succesorul lui Esarhaddon, tatăl său[87][88].
Cu toate acestea, deși campaniile lui Nabucodonosor și ale lui Assurbanipal prezintă paralele clare și directe, incidentul principal al intervenției Iuditei nu a fost găsit în nicio altă înregistrare în afară de această carte. O dificultate suplimentară a acestei teorii este faptul că motivele schimbării numelor sunt greu de înțeles, cu excepția cazului în care textul a fost transmis fără numele personajelor înainte ca acestea să fie adăugate de un copist sau traducător ulterior, care a trăit secole mai târziu.
Apologetul catolic Jimmy Akin(d) susține posibilitatea ca lucrarea Cartea Iuditei să fie un roman à clef(d), o cronică istorică în care s-au folosit nume diferite pentru persoane și locuri[89]. Assurbanipal nu este niciodată menționat pe nume în Biblie, cu excepția, probabil, a formei corupte „Asenappar” din 2 Cronici și Ezra 4:10, sau eventual sub titlul anonim de „Regele Asiriei” în 2 Cronici (33:11), ceea ce înseamnă că numele său ar fi putut să nu fi fost niciodată înregistrat de istoricii evrei, fapt ce ar putea explica absența numelui său în Cartea Iuditei.
Identificarea lui Nabucodonosor cu Cambyses al II-lea[modificare]
Conform lui Antoine Augustin Calmet și Sulpicius Severus(d), cea mai frecventă identificare a regelui din carte în rândul evreilor din antichitate a fost cu Cambyses al II-lea, cel de-al doilea rege al Imperiului Ahemenid, care a domnit între 530 și 522 î.Hr. Calmet a scris:
„Vechea tradiție a evreilor, pe vremea lui Eusebiu, era că cel de-al doilea Nabucodonosor, menționat în Iudita, a fost Cambyses; și că sub domnia lui s-a petrecut această istorie. Această opinie a fost larg urmată. Se regăsește la Suda, la Beda Venerabilul, la Rabanus Maurus, la Glycas, la Otto de Freising, la Hugh de Saint Cher, la Nicolae din Lyra(d), în Istoria Scolastică și la diverși alți autori. Sfântul Augustin nu precizează numele prințului, dar plasează istoria între Cirus și Darius. Or, între acești doi prinți, nu există decât Cambyses. Dar această opinie este de nesusținut din mai multe motive. În primul rând, capitala lui Cambyses nu a fost Ninive, ci Babilonul. În al doilea rând, Cambyses a domnit doar șapte ani și trei luni, iar Nabucodonosor nu a început războiul împotriva lui Arfaxad decât în al treisprezecelea an al domniei sale. În cele din urmă, toate provinciile pe care Olofern le cucerește în Cartea Iuditei au fost constant supuse lui Cambyses, încă de la începutul domniei sale, și au rămas mereu sub ascultarea lui, Iudeea în special supunându-i-se. În consecință, nu putem înțelege că ar fi vorba despre Cambyses.”
Calmet a mai menționat că susținătorii acestei identificări îl considerau pe Iosua, fiul lui Iozadac, primul mare preot al Israelului după reconstrucția templului și contemporan cu Cambyses al II-lea, drept autorul cărții[66]. Mai mult, Cambyses nu ar fi putut lupta împotriva mezilor, deoarece regatul acestora nu mai exista în acea perioadă. De asemenea, Cambyses nu a domnit niciodată la Ninive, oraș care fusese distrus de aproape 100 de ani la acea vreme, și nu a purtat niciodată titlul de „rege al asirienilor”, fiind al doilea rege al perșilor.
Din aceste motive, teoria conform căreia cartea a fost scrisă despre Cambyses a fost în mare parte abandonată. Deși identificarea lui Nabucodonosor cu Cambyses al II-lea s-a stins în antichitate, au existat unii care au păstrat-o până în Evul Mediu, probabil pentru că textul pare să facă referire la întoarcerea din captivitatea babiloniană. În jurul anului 1000, Ælfric din Eynsham a scris o omilie despre Cartea Iuditei în engleza veche:
„Acum, celălalt rege care a fost numit Nabucodonosor în latină era în țara Siriei, fiul lui Cirus despre care am vorbit înainte, iar porecla lui era Cambisus. Așadar, Cambisus a declarat război împotriva lui Arfaxad, regele mezilor, și l-a ucis, iar prin acea victorie s-a ridicat într-un spirit foarte mândru și și-a trimis mesagerii în toate părțile, către toate tărâmurile popoarelor care se aflau în regatul său”[90][91].”
Totuși, cel de-al doilea templu nu a fost reconstruit decât în 516 î.Hr., la șase ani după moartea lui Cambyses în 522 î.Hr. Deoarece Iudita se referă la templu la timpul prezent, acesta este un alt motiv pentru care identificarea cu Cambyses a pierdut din popularitate.
Identificarea lui Nabucodonosor cu Antioh al IV-lea[modificare]
În Evul Mediu, manuscrisele târzii în ebraică și idiș ale Iuditei schimbă numele „Nabucodonosor” în „Antiochus”, referindu-se la regele Antioh al IV-lea, rege al Imperiului Seleucid între 175 și 164 î.Hr., și plasează evenimentele în timpul perioadei elenistice, când macabeii s-au luptat cu monarhii seleucizi. Totuși, deoarece manuscrisele ebraice menționează celelalte regate din carte care nu mai existau de sute de ani pe vremea seleucizilor, este puțin probabil ca acestea să fi fost numele originale din text[7].
Cu toate acestea, ideea că lucrarea a fost scrisă în timpul perioadei macabeice nu numai că persistă până în prezent, dar este viziunea actuală predominantă asupra compoziției cărții, susținută de diverși cercetători, inclusiv Bruce M. Metzger(d), Alberto Soggin, James King West, Lawrence Wills, Benedikt Otzen, Demetrius R. Dumm, Luis Alonso Schökel, Carey A. Moore și D.A. deSilva[63]. Acest punct de vedere a fost susținut în mod special de unii critici protestanți după Reforma Protestantă, în special de Hugo Grotius.
Antoine Calmet a abordat punctul de vedere al lui Grotius în prefața sa la Iudita:
„Piesa a fost compusă, spune Grotius, în timpul execuțiilor lui Antiochus Epifanes și înainte ca acest prinț să pângărească Templul prin plasarea unui idol acolo. Autorul a dorit să-i ralieze pe evrei prin speranța unui ajutor rapid. Iudita semnifică Iudeea; Betulia Templul, sau Casa lui Dumnezeu. Sabia care lovește din Betulia reprezintă rugăciunile sfinților. Nabucodonosor îl desemnează pe diavol; iar Asiria, mândria sau aroganța. Antiochus Epifanes este instrumentul folosit de diavol. Scriitorul despre care discutăm l-a desemnat obscur prin numele Olofern, care poate fi tradus ca: purtătorul de mir, sau satelitul șarpelui. Marele preot Eliachim, sau Ioachim, semnifică faptul că Domnul va ridica un apărător pentru noi sau va veni el însuși în ajutorul nostru. Iudita este înfățișată ca o văduvă de o frumusețe rară și o virtute renumită. Așa era Iudeea în contextul persecuției lui Antiochus. Se mândrește în corpul acestei lucrări că nu a imitat prevaricările părinților săi și că nu s-a închinat zeilor străini.[66]”
Într-adevăr, punctul de vedere conform căruia Antiochus este inspirația pentru regele din Iudita are o cantitate considerabilă de sprijin intern. La fel ca Nabucodonosorul din Iudita, Antiochus a pretins că este un zeu și a cerut închinare. De asemenea, Antiochus a domnit peste majoritatea țărilor menționate în carte ca victime ale campaniei occidentale. Templul evreiesc era funcțional în timpul lui Antiochus și a fost profanat de politicile sale religioase. Cartea conține, de asemenea, referiri aparente la obiceiuri grecești, ceea ce ar susține o plasare în epoca seleucidă.
Cu toate acestea, există dificultăți cu această viziune: și anume că Antiochus a domnit doar unsprezece ani, nu cel puțin optsprezece ca regele din carte. La fel ca în cazul lui Cambyses, Antiochus nu ar fi putut lupta împotriva regilor Elamului și Mediei, deoarece acele imperii nu mai existau. De asemenea, Antiochus a vizat în mod specific poporul evreu, nu întreaga jumătate vestică a imperiului precum regele din această carte. Mai mult, dacă lucrarea a fost scrisă în timpul lui Antiochus, are puțin sens de ce consensul evreilor și creștinilor antici era că regele era Cambyses al II-lea, deoarece Antiochus a trăit la aproape 400 de ani după Cambyses.
Anumite repovestiri târzii ale poveștii Iuditei, cum ar fi Megillat Antiochus și Cronicile lui Jerahmeel, îl identifică, de asemenea, pe „Olofern” ca fiind Nicanor, fiul lui Patroclus, celebrul general al seleucizilor sub Antiochus. Cu toate acestea, această identificare are propriile sale dificultăți: Nicanor nu era șeful armatei lui Antiochus și a lucrat alături de ceilalți generali Ptolemeu, fiul lui Dorymenes, și Gorgias, conform 1 Macabei(d). Deși este adevărat că Nicanor fusese pus la comandă pentru misiunea de a distruge Templul evreiesc, relatarea din 1 Macabei acordă multă atenție în special lui Gorgias și îl descrie la comanda mai multor ofensive. Fiind al doilea după rege, Olofern pare să fie turtanu asirian, dar seleucizii nu aveau o astfel de funcție.
De asemenea, spre deosebire de Olofern, care nici măcar nu știa cine sunt evreii, Nicanor îi urăsc în mod specific pe evrei. Nicanor, la fel ca Olofern, a fost decapitat, dar acest lucru s-a întâmplat după ce era deja mort, spre deosebire de Olofern care a fost ucis prin decapitare. Cu toate acestea, viziunea unei compoziții din epoca macabeică prevalează ca viziune academică dominantă a erei moderne, majoritatea cercetătorilor abordând aceste dificultăți argumentând că lucrarea este un roman puternic ficționalizat, regele și generalul fiind un personaj compozit inspirat vag de domnia lui Antiochus.
Identificarea lui Nabucodonosor cu Artaxerxes al III-lea[modificare]
Sulpicius Severus a încercat o identificare improbabilă cu Artaxerxes al III-lea(d) (359–338 î.Hr.), nu pe baza caracterului celor doi conducători, ci datorită prezenței unui „Olofern” și a unui „Bagoas” în armata lui Ochus[92]. Mai mult, campania militară occidentală descrisă în Iudita seamănă semnificativ mai mult cu recucerirea Egiptului de către Artaxerxes al III-lea în jurul anului 343 î.Hr. decât cu revolta macabeilor sub Antiochus. În acea perioadă, mai mulți conducători occidentali din Fenicia, Anatolia și Cipru și-au declarat independența față de stăpânirea persană, iar Artaxerxes a deportat unii evrei care au susținut revolta în Hyrcania(d), pe coasta de sud a Mării Caspice.
Această identificare a câștigat, de asemenea, o anumită popularitate în mediul academic la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea[92]. Conform lui Antoine Augustin Calmet:
„Sulpicius Severus vrea ca aceasta să se fi întâmplat chiar mai târziu, adică sub domnia lui Artaxerxes Ochus. Această opinie se bazează în principal pe natura violentă și crudă a lui Ochus și pe numele eunucului său Bagoas, care l-a omorât.[66]”
Această opinie poate fi găsită în Istoria Sacră a lui Severus, Cartea a Doua:
„Majoritatea persoanelor, totuși, cred că a fost Cambyses, fiul lui Cirus, pe acest temei că el, în calitate de cuceritor, a pătruns în Egipt și Etiopia. Dar istoria sacră se opune acestei opinii; căci Iudita este descrisă ca trăind în al doisprezecelea an al regelui în cauză. Acum, Cambyses nu a deținut puterea supremă mai mult de opt ani. De aceea, dacă este permis să facem o conjectură asupra unui punct de istorie, aș fi înclinat să cred că faptele ei de vitejie au fost săvârșite sub regele Ochus, care a venit după al doilea Artaxerxes. ... Dacă aceste lucruri au avut loc, așa cum credem noi, sub regele Ochus, în al doisprezecelea an al domniei sale, atunci de la data restaurării Ierusalimului până la acel război s-au scurs douăzeci și doi de ani. Acum Ochus a domnit în total douăzeci și trei de ani. Și a fost dincolo de toți ceilalți de crud și cu o dispoziție mai mult decât barbară.[93]”
Spre deosebire de Cambyses, domnia lui Artaxerxes a fost suficient de lungă pentru a se potrivi cu evenimentele acestei cărți. Cu toate acestea, campania occidentală a lui Artaxerxes al III-lea a avut loc în al șaisprezecelea an al domniei sale, nu în al optsprezecelea așa cum susține Iudita.
Identificarea lui Nabucodonosor cu Tigran cel Mare[modificare]
Cercetătorii moderni pledează în favoarea unui context din secolele II–I î.Hr. pentru Cartea Iuditei, înțelegând-o ca pe un fel de roman à clef — adică o ficțiune literară ale cărei personaje reprezintă figuri istorice reale, în general contemporane cu autorul. În cazul Cărții Iuditei, cercetătorul biblic Gabriele Boccaccini[94] l-a identificat pe Nabucodonosor cu Tigran cel Mare (140–56 î.Hr.), un puternic rege al Armeniei care, conform lui Iosephus Flavius și Strabon, a cucerit toate ținuturile identificate de autorul biblic în Iudita[95].
Conform acestei teorii, povestea, deși fictivă, ar fi plasată în timpul reginei Salome Alexandra, singura regină domnitoare evreică, care a guvernat Iudeea între 76 și 67 î.Hr.[96]. La fel ca Iudita, regina a trebuit să facă față amenințării unui rege străin care avea tendința de a distruge templele altor religii. Ambele femei au fost văduve ale căror abilități strategice și diplomatice au ajutat la înfrângerea invadatorului[96].
Ambele povești par a fi plasate într-un moment în care templul fusese recent rededicat, ceea ce este cazul după ce Iuda Macabeul(d) l-a ucis pe Nicanor și i-a învins pe seleucizi. Teritoriul ocupației iudaice include teritoriul Samariei, lucru care a fost posibil în timpurile macabeice abia după ce Ioan Hyrcanus a recucerit acele teritorii.
Nume de locuri specifice Cărții Iuditei[modificare]
În timp ce un număr de locuri la care se face referire sunt nume de locuri biblice familiare sau moderne, există altele care sunt considerate fictive sau a căror locație nu este cunoscută în alt mod. Teologii Antoine Augustin Calmet(d), Wilhelm Gesenius(d) și Franz Karl Movers au lucrat cu toții pentru a explica locațiile geografice bizare din carte ca fiind greșeli de copist sau de traducere. De exemplu, Movers a explicat χαλλαίων („challaion”) ca referindu-se la χαλδαίων, sau „caldeean”[74][97]. Câteva dintre aceste locații disputate includ:
- 1:5 – teritoriul Ragae, posibil Rages sau Rhages, cf. Tobit 1:16[88]
- 1:6 – sunt menționate râurile Eufrat și Tigru, precum și Hydaspes (Jadason în Vulgata). Hydaspes este, de asemenea, numele grecesc pentru râul Jhelum din India și Pakistanul modern. Cu toate acestea, Calmet a identificat acest râu ca fiind râul Karkheh, numit „Choaspes” de către greci. Calmet susține că copiștii au confundat Choaspes cu Hydaspes și afirmă că istoricul Quintus Curtius Rufus(d) a făcut exact această greșeală.
- 2:21 – câmpia Bectileth[98], la trei zile de marș de Ninive. Calmet a identificat-o ca fiind „câmpia Bagadania” din Cappadocia, care a fost descrisă de Strabon ca fiind „la poalele munților Taurus”[99]
- 4:4 – Kona. Atât Calmet, cât și Bibliile de la Complutum cred că se referă pur și simplu la „sate”. Marcu 8:27 spune că au ajuns la „satele (κώμας, kômas) Cezareei lui Filip”. Este posibil ca printre acele sate să se afle siturile din Vechiul Testament Baal-gad și Baal-Hermon. Aceasta este și varianta în care Johannes Van Der Ploeg a tradus pasajul din manuscrisul siriac de la Trivandrum.
- 4:4 – Belmain. Peshitta(d) siriacă scrie numele acestei locații ca Abel-meholah(d) (precum și în 7:3), iar această identificare a fost susținută în continuare de Calmet. Unii au speculat că, deoarece cele două versete scriu numele diferit, ar fi vorba de o locație diferită, posibil Belameh[100][101].
- 4:4 – Choba. Posibil Hobah menționat în Geneza 14:15. Dacă urmează să fie identificat cu Muqeible, care în antichitate era numit „Muqeibleh”, o posibilă etimologie pentru „Choba”[102].
- 4:4 – Aesora. Septuaginta o numește Aisora, Arasousia, Aisoraa sau Assaron, în funcție de manuscris[103]. Posibil Tel Hazor(d) sau En-hazor, ambele fiind menționate în cartea Iosua.
- 4:4 – Valea Salemului. Ar putea fi identificată cu „Shalem, o cetate a Sihemului” menționată în Geneza 33:18. Aceasta este orașul modern Salim, situat la aproximativ trei mile est de Sihem, și este situat la poalele Văii Iordanului[104].
- 4:6 și câteva referințe ulterioare – Betulia, o cetate cu porți (Iudita 10:6). De la porțile cetății poate fi observată valea de dedesubt (Iudita 10:10). Din cauza geografiei descrise, mulți, inclusiv Jewish Encyclopedia și Charles Cutler Torrey(d), au teoretizat că acesta este un pseudonim pentru Sihem. Acest lucru ar explica de ce numele orașului este derivat din „Beth El” sau „Casa lui Dumnezeu”: samaritenii și-au construit propriul Templu schismatic pe Muntele Garizim.
- 4:6 – Betomesthaim sau Betomasthem. Unele traduceri se referă la „oamenii din Betulia și Betomesthaim” ca la o unitate, care „este orientată spre Esdraelon, în fața câmpiei de lângă Dotan”[105]. Encyclopædia Britannica se referă la „Câmpia Esdraelon” ca fiind câmpia dintre dealurile Galileii și Samaria[106]. Ca atare, istoricul și arheologul Charles Cutler Torrey(d) a identificat Betomesthaim ca fiind un pseudonim pentru orașul Samaria. Torrey a mers mai departe identificând baza ebraică pentru Betomesthaim ca fiind „Bayit Mizpah”, care înseamnă „casa de veghe”. Acest lucru este plauzibil, deoarece „Samaria” este traducerea grecească a numelui ebraic „Shomron”, care înseamnă „veghe” sau „paznic”[107].
- 4:6 – O câmpie lângă Dotan (Dothian în Vulgata)
- 7:3 - Belbaim. Peshitta(d) siriacă scrie numele acestei locații ca Abel-meholah(d) (precum și în 4:4), iar această identificare a fost susținută în continuare de Calmet.
- 7:3 – Cyalon sau Cynamon[108], de asemenea orientat spre Esdraelon. Encyclopedia of the Bible notează că „unii cercetători au considerat că acest nume este o corupere pentru Jokneam(d)”[109][110].
- 7:18 – Egrebeh, care este lângă Chubi, lângă Wadi Mochmur. Atât Calmet, cât și Charles William Meredith van de Velde(d) au identificat Egrebeh cu Akrabeh, un sit ruinat în munții Palestinei Centrale, la unsprezece mile sud-est de Sihem. Chubi a fost identificat cu Quzah, un sat situat lângă Einabus(d), la cinci mile și jumătate sud de Sihem și la cinci mile vest de Agrabeh. Wady Makfuriyeh este situat pe versanții nordici pe care se află Akrabeh. Wadi Mochmur ca Wady Makfuriyeh. Această identificare este susținută de siriacă, care a tradus numele râului ca „Nachol de-Peor”[111][112].
- 8:4 – Balamon. Septuaginta afirmă că Manase, soțul Iuditei, a fost îngropat într-un câmp între Dotan și Balamon. Acest detaliu nu este inclus în Vulgata. Calmet a speculat că „Balamon” era „același oraș pe care l-au numit deja de mai multe ori, uneori Belmaïm și alteori Belma, sau Bélem, sau Baalmeon”. Este posibil ca „Balamon” să fie o locație diferită care urmează să fie identificată cu Baal-meon.
- 15:4 – Împreună cu Betomesthaim, sunt menționate și alte locuri presupuse a fi în vecinătatea Betuliei: Choba (sau Chobai) și Kola. În general, se crede că Choba este „Choba” din 4:4, caz în care ar putea fi Muqeible. Kola ar putea fi identificat cu Golan, sau posibil Cabul(d). Ignatius Catholic Study Bible speculează că „Kola” ar putea fi Holon. În acest verset, Codex Alexandrinus enumeră, de asemenea, un loc numit Bebai, totuși acesta nu este inclus în Codex Vaticanus. Bebai ar putea fi identificat cu Hebron sau Abel-Maim, o identificare susținută de manuscrisul siriac de la Trivandrum[113].
Locația Betuliei[modificare]
Deși nu există nicio „Betulia” înregistrată istoric, Cartea Iuditei oferă o locație extrem de precisă pentru locul în care se află cetatea și există mai mulți candidați posibili de orașe antice din acea zonă care sunt acum ruine. S-a speculat pe scară largă că, pe baza descrierilor locației din carte, cel mai plauzibil sit istoric pentru Betulia este Shechem(d). Sihem este un oraș mare din zona deluroasă a Samariei, pe drumul direct de la Izreel la Ierusalim, situat în calea inamicului, la capătul unei trecători importante și la câteva ore la sud de Geba.
Jewish Encyclopedia subscrie acestei teorii, sugerând că a fost numit printr-un pseudonim din cauza animozității istorice dintre evrei și samariteni. Jewish Encyclopedia susține că Sihem este singura locație care îndeplinește toate cerințele pentru locația Betuliei, afirmând în continuare: „Identitatea Betuliei cu Sihem este, prin urmare, dincolo de orice îndoială”[3]. Charles Cutler Torrey a subliniat că descrierea apei aduse în oraș prin intermediul unui apeduct dintr-un izvor situat deasupra orașului, pe partea de sud, este o trăsătură care poate aparține doar Sihemului[114].
Enciclopedia catolică scrie:
„Cetatea era situată pe un munte care domina câmpia Izreel, sau Esdrelon, și controla trecători înguste spre sud (Iudita 4:6–7; 6:11–13[115]); la poalele muntelui se afla un izvor important, iar alte izvoare se aflau în vecinătate (Iudita 6:11; 7:3, 7, 12[116]). Mai mult, se afla în interiorul liniilor de încercuire care treceau prin Dothain, sau Dotan, acum Tell Dothân, până la Belthem, sau Belma, fără îndoială același cu Balamon din Iudita 8:3[117], și de acolo la Kyamon, sau Chelmon, «care se află în fața Esdrelonului» (Iudita 7:3[118]).[119]”
Aceste date indică un sit pe înălțimile de la vest de Jenin (Engannim), între câmpiile Esdrelon și Dotan, unde Haraiq el-Mallah, Khirbet Sheikh Shibel și el-Bârid se află aproape unele de altele. Un astfel de sit îndeplinește cel mai bine toate cerințele pentru locația Betuliei[120].
Mozaicul Harta Madaba din secolul al VI-lea d.Hr. arată o așezare numită „Betylion” (greacă Β[ΗΤ]ΥΛΙΟΝ). Mulți cred că aceasta este Betulia, dar acest lucru este puțin probabil deoarece este situată mult mai la sud. În schimb, aceasta se află la granița egipteană cu Fâșia Gaza, în actualul Sheikh Zuweid(d)[121].
Interpretări artistice ulterioare[modificare]
Personajul Iuditei este unul legendar, ea câștigându-și un loc de seamă în tradiția, arta, poezia și dramaturgia evreiască și creștină. Etimologia numelui său, care înseamnă „femeie din Iudeea”, sugerează că ea reprezintă spiritul eroic al poporului evreu, iar același spirit, precum și castitatea ei, au făcut-o să fie îndrăgită de creștinism[37].
Datorită devotamentului ei religios de neclintit, ea este capabilă să iasă din rolul de văduvă și să se îmbrace și să acționeze într-o manieră provocatoare din punct de vedere sexual, rămânând în același timp fidelă idealurilor sale în mintea cititorului. Seducerea și decapitarea vicleanului Olofern, în timp ce juca acest rol, au reprezentat un material bogat pentru artiștii din diverse genuri[37].
În literatură[modificare]
Primul comentariu existent asupra Cărții Iuditei aparține lui Rabanus Maurus (secolul al IX-lea). De atunci, prezența ei în literatura medievală este robustă: în omilii, parafraze biblice, istorii și poezie. O versiune poetică în engleza veche se găsește alături de Beowulf (epopeele lor apar ambele în Nowell Codex(d)). „Începutul poemului este pierdut (cercetătorii estimează că s-au pierdut 100 de rânduri), dar în restul poemului, după cum se poate vedea, poetul a remodelat sursa biblică și a adaptat narațiunea poemului pentru un public anglo-saxon”[122].
În epopee, ea este războinicul curajos, forță și activă; în omilie, ea este un exemplar de castitate pioasă pentru călugărițe. În ambele cazuri, narațiunea ei a căpătat relevanță în contextul invaziilor vikingilor scandinavi din acea perioadă. În următoarele trei secole, Iudita va fi tratată de figuri majore precum Heinrich Frauenlob(d), Dante și Geoffrey Chaucer.
În literatura și artele vizuale ale Renașterii, toate aceste tendințe au fost continuate, adesea în forme actualizate, și dezvoltate. Noțiunea deja bine stabilită a Iuditei ca exemplu al curajului localnicilor împotriva conducerii tiranice de la distanță a primit o nouă urgență din cauza naționalității asiriene a lui Olofern, care l-a transformat într-un simbol inevitabil al amenințării turcilor otomani. Poeta Renașterii italiene Lucrezia Tornabuoni a ales-o pe Iudita ca unul dintre cele cinci subiecte ale poeziei sale despre figuri biblice[123].
O dinamică similară a fost creată în secolul al XVI-lea de conflictele confesionale ale Reformei și Contrareformei. Atât protestanții, cât și catolicii s-au înfășurat în mantia protectoare a Iuditei și și-au proiectat inamicii „eretici” în rolul lui Olofern[124].
În Franța secolului al XVI-lea, scriitori precum Guillaume Du Bartas, Gabrielle de Coignard și Anne de Marquets au compus poeme despre triumful Iuditei asupra lui Olofern. Poetul și umanistul croat Marko Marulić(d) a scris, de asemenea, o epopee despre povestea Iuditei în 1501, intitulată Judita. Poetul și eruditul italian Bartolomeo Tortoletti a scris o epopee în latină despre personajul biblic al Iuditei (Bartholomaei Tortoletti Iuditha uindex e uindicata, 1628). Tratatul catolic A Treatise of Schisme, scris în 1578 la Douai de către eruditul catolic englez Gregory Martin, a inclus un paragraf în care Martin își exprima încrederea că „Speranța Catolică va triumfa, iar pioasa Iudita îl va ucide pe Olofern”.
În pictură și sculptură[modificare]
Subiectul este unul dintre cele mai frecvent prezentate în toposul Puterea Femeilor (Power of Women). Relatarea decapitării lui Olofern de către Iudita a fost tratată de mai mulți pictori și sculptori, în special de Donatello și Caravaggio, precum și de Sandro Botticelli, Andrea Mantegna, Giorgione, Lucas Cranach cel Bătrân, Tiziano Vecellio, Horace Vernet, Gustav Klimt, Artemisia Gentileschi, Jan Sanders van Hemessen(d), Trophime Bigot(d), Francisco de Goya, Francesco Cairo și Hermann-Paul. De asemenea, Michelangelo înfățișează scena sub multiple aspecte în unul dintre pendențivii, sau cele patru colțuri de boltă, de pe tavanul Capelei Sixtine. Judy Chicago(d) a inclus-o pe Iudita cu un loc la masă în lucrarea The Dinner Party[126].
În muzică și teatru[modificare]
Celebrul motet pentru 40 de voci Spem in alium, de compozitorul englez Thomas Tallis, este o punere pe muzică a unui text din Cartea Iuditei. Povestea a inspirat, de asemenea, oratorii de Antonio Vivaldi, Wolfgang Amadeus Mozart și Hubert Parry(d), și o operetă de Jacob Adler(d). Marc-Antoine Charpentier a compus Judith sive Bethulia liberata H.391, un oratoriu pentru soliști, cor, 2 flaute, coarde și continuo (probabil la mijlocul anilor 1670). Elisabeth Jacquet de La Guerre(d) (EJG.30) și Sébastien de Brossard(d) au compus fiecare câte o cantată intitulată Judith.
Alessandro Scarlatti a scris un oratoriu în 1693, La Giuditta, la fel ca și compozitorul portughez Francisco António de Almeida(d) în 1726; Juditha triumphans(d) a fost scris în 1716 de Antonio Vivaldi; Mozart a compus în 1771 La Betulia Liberata (KV 118), pe un libret de Pietro Metastasio. Arthur Honegger a compus un oratoriu, Judith, în 1925, pe un libret de René Morax(d). Există prelucrări de operă ale compozitorului rus Alexander Serov(d), Iudita, ale compozitorului austriac Format:Ill-wdQ550639, Holofernes, și Iudita de compozitorul german Siegfried Matthus(d). Compozitorul francez Jean Guillou a scris lucrarea sa Judith-Symphonie pentru mezzo-soprană și orchestră în 1970, care a avut premiera la Paris în 1972 și a fost publicată de Schott-Music.
În 1840, piesa Judith a lui Friedrich Hebbel a fost pusă în scenă la Berlin. El se abate în mod deliberat de la textul biblic:
„Nu am nicio întrebuințare pentru Iudita biblică. Acolo, Iudita este o văduvă care îl ademenește pe Olofern în mrejele ei prin vicleșuguri; când are capul lui în sac, ea cântă și jubilează împreună cu tot Israelul timp de trei luni. Asta este meschin, o astfel de natură nu este demnă de succesul ei [...]. Iudita mea este paralizată de fapta ei, înghețată de gândul că ar putea da naștere fiului lui Olofern; ea știe că și-a depășit limitele, că a făcut, cel puțin, lucrul corect din motive greșite.”
Povestea Iuditei a fost una preferată de dramaturgii din perioada târzie; ea a fost adusă la viață în 1892 de Avram Goldfaden, care a activat în Europa de Est. Piesa Judith of Bethulia a dramaturgului american Thomas Bailey Aldrich(d) a fost pusă în scenă pentru prima dată la New York, în 1905, și a stat la baza producției din 1914 Judith of Bethulia, regizată de D. W. Griffith. Având o durată de o oră întreagă, acesta a fost unul dintre primele lungmetraje realizate în Statele Unite.
Scriitorul englez Arnold Bennett a încercat să scrie dramaturgie în 1919 cu Judith, o reproducere fidelă în trei acte; premiera a avut loc în primăvara anului 1919 la Devonshire Park Theatre, Eastbourne[127]. În 1981, piesa Iudita printre leproși a dramaturgului israelian Moshe Shamir(d) a fost pusă în scenă în Israel. Shamir examinează întrebarea de ce povestea Iuditei a fost exclusă din Biblia evreiască și, astfel, interzisă în istoria evreilor. Prin punerea poveștii sale pe scenă, el încearcă să reintegreze povestea Iuditei în istoria evreiască.
Dramaturgul englez Howard Barker(d) a examinat povestea Iuditei și urmările acesteia, mai întâi în scena „The Unforeseen Consequences of a Patriotic Act” (în Q7913(d) Consecințele neprevăzute ale unui act patriotic), ca parte a colecției sale de viniete, The Possibilities. Barker a extins ulterior scena într-o piesă scurtă intitulată Judith.
Note[modificare]
- ^ Admiterea lui Ahior amonitul în Casa lui Israel, „împreună cu tot neamul lui, până în ziua de astăzi”[53], provoacă unele discuții din partea lui Toma de Aquino în lucrarea sa Summa Theologiae. Acesta notează că Deuteronomul 23:3 prescrie că „niciun amonit sau moabit să nu intre în adunarea Domnului; nici chiar la a zecea generație, niciunul dintre descendenții lor să nu intre în adunarea Domnului pe vecie”, însă, în acest caz, s-ar fi aplicat „o dispensă”[54].
- ^ Documentul de la Damasc este un text ebraic antic cunoscut atât din Gheniza din Cairo(d), cât și din Manuscrisele de la Marea Moartă[67][68]. Acesta este considerat unul dintre documentele fundamentale ale vechii comunități evreiești din Qumran[69].
Referințe[modificare]
- ^ Khan, Geoffrey (). The Tiberian Pronunciation Tradition of Biblical Hebrew (Tradiția pronunției tiberiene a ebraicei biblice) (în English). 1. Cambridge: Open Book Publishers. ISBN 978-1783746767.
- ^ a b „THE ARGVMENT OF THE BOOKE OF IVDITH - 1610 Douay Rheims Bible (Argumentul cărții Iuditei - Biblia Douay Rheims din 1610)” (în English). Accesat în .
- ^ a b „Judith, Book of (Cartea Iuditei)” (în English). Jewish Encyclopedia. Accesat în .
- ^ „Jerome: Preface to Judith (Ieronim: Prefață la Iudita)” (în English). Tertullian.org. Accesat în .
- ^ Moore, Carey A. (). The Anchor Bible - Judith: A New Translation with Introduction and Commentary by Carey A. Moore (Biblia Anchor - Iudita: o nouă traducere cu introducere și comentariu de Carey A. Moore) (în English). New Haven: Yale University Press. ISBN 978-0300139952.
- ^ a b „Book of Judith (Cartea Iuditei)” (în English). New Advent. Accesat în .
- ^ a b Septuagint: Judith (Septuaginta: Iudita) (în English). Amazon Digital Services LLC - KDP. . ISBN 978-1990289064.
- ^ Schmitz, Barbara (). Holofernes's Canopy in the Septuagint (Baldachinul lui Olofern în Septuaginta) (PDF). Judith Studies across the Disciplines (în English). Cambridge: Open Book Publishers. p. 67-80. ISBN 978-1-906924-15-7.
- ^ Greenspoon, Leonard (). „Studies in the Greek Bible: Essays in Honor of Francis T. Gignac (Review) (Studii în Biblia greacă: eseuri în onoarea lui Francis T. Gignac (Recenzie))”. Hebrew Studies (în English). 51 (1): 392–394. Accesat în .
- ^ Senior, Donald; Collins, John J. (). The Catholic Study Bible: The New American Bible (Biblia catolică de studiu: Noua biblie americană) (în English). Oxford: Oxford University Press. p. 222. ISBN 978-0199731367.
- ^ a b c d e f Gera, Deborah Levine (). The Sword of Judith: Judith Studies Across the Disciplines (Sabia Iuditei: studii despre Iudita în diverse discipline) (în English). Cambridge: Open Book Publishers. p. 29–36. ISBN 978-1-906924-15-7.
- ^ a b Flint, Peter; VanderKam, James (). The Meaning of the Dead Sea Scrolls: Their Significance For Understanding the Bible, Judaism, Jesus, and Christianity (Semnificația manuscriselor de la Marea Moartă: importanța lor pentru înțelegerea Bibliei, iudaismului, lui Isus și a creștinismului) (în English). Londra: Continuum International. p. 160, 209.
- ^ Crawford, Sidnie White (). The Book of Esther in Modern Research (Cartea Esterei în cercetarea modernă) (în English). Londra: T&T Clark Int'l. p. 73–74. ISBN 082646663X.
- ^ Grishaver, Joel Lurie (). Hanukkah: The Family Guide to Spiritual Celebration (Hanuka: ghidul familiei pentru celebrare spirituală) (în English). Woodstock: Jewish Lights Publishing. ISBN 1-58023-122-5.
- ^ a b Zion, Noam; Spectre, Barbara (). A Different Light: The Hanukkah Book of Celebration (O lumină diferită: cartea de celebrare a Hanukăi) (în English). Ierusalim: Devora Publishing. p. 241. ISBN 1-930143-31-1.
- ^ Brine, Kevin R.; Ciletti, Elena; Lähnemann, Henrike (). The Sword of Judith: Judith Studies Across the Disciplines (Sabia Iuditei: studii despre Iudita în diverse discipline) (în English). Cambridge: Open Book Publishers. p. 30.
- ^ Scherman, Nosson (). The Torah: With Ramban's Commentary Translated, Annotated, and Elucidated (Tora: cu comentariul lui Ramban tradus, adnotat și explicat) (în English). VII. New York: Mesorah Pubs. p. 524.
- ^ „Letter to the Corinthians, chapter 55: Examples of Such Love - Pope St. Clement of Rome (Scrisoarea către corinteni, capitolul 55: exemple de astfel de iubire - Papa Sf. Clement al Romei)” (în English). New Advent. Accesat în .
- ^ „On Monogamy - Tertullian (Despre monogamie - Tertulian)” (în English). New Advent. Accesat în .
- ^ „The Stromata Book II, chapter 7: The Utility of Fear. Objections Answered - Clement of Alexandria (Stromatele, Cartea a II-a, capitolul 7: Utilitatea fricii. Răspunsuri la obiecții - Clement al Alexandriei)” (în English). New Advent. Accesat în .
- ^ Gallagher, Edmon Louis (). Hebrew Scripture in Patristic Biblical Theory: Canon, Language, Text (Scriptura ebraică în teoria biblică patristică: canon, limbă, text) (în English). Leiden: Brill. p. 25–26.
- ^ Ieronim; Schaff, Philip. „Preface to the Books of Samuel and Kings (Prefață la cărțile lui Samuel și ale Regilor)” (în English). Christian Classics Ethereal Library. Accesat în .
- ^ Hartmann, Wilfried (). The History of Byzantine and Eastern Canon Law to 1500 (Istoria dreptului canonic bizantin și răsăritean până la 1500) (în English). Washington, D.C.: Catholic University of America Press. p. 95.
- ^ Chiril al Ierusalimului; Gifford, Edward H. (). „Catechetical Lectures, iv. 33–37 (Prelegeri catehetice, iv. 33–37)” (în English). Bible Researcher. Accesat în .
- ^ Epifanie de Salamina; Williams, Frank (). „Panarion viii. 6” (în English). Bible Researcher. Accesat în .
- ^ „The Book of Saint Basil on the Spirit - Chapter VIII (Cartea Sfântului Vasile despre Duhul Sfânt - capitolul VIII)” (în English). Christian Classics Ethereal Library. Accesat în .
- ^ Papa Inocențiu I (). „Letter to Exsuperius, bishop of Toulouse (Scrisoare către Exsuperius, episcopul de Toulouse)” (în English). Bible Researcher. Accesat în .
- ^ Schaff, Philip. „Philip Schaff: NPNF2-06. Jerome: The Principal Works of St. Jerome - Christian Classics Ethereal Library (Philip Schaff: NPNF2-06. Ieronim: principalele lucrări ale Sfântului Ieronim - Biblioteca eterică a clasicilor creștini)” (în English). Christian Classics Ethereal Library. Accesat în .
- ^ a b Herbermann, Charles (). „Book of Judith (Cartea Iuditei)” (în English). Robert Appleton Company. Accesat în .
- ^ Vanhoozer, Kevin J. (). Dictionary for Theological Interpretation of the Bible (Dicționar pentru interpretarea teologică a Bibliei) (în English). Grand Rapids: Baker Academic. p. 98.
- ^ Nigosian, S.A. (). From Ancient Writings to Sacred Texts: The Old Testament and Apocrypha (De la scrieri antice la texte sacre: Vechiul Testament și Apocrifele) (în English). Baltimore: Johns Hopkins University Press. p. 29.
- ^ Enslin, Morton Scott (). The Book of Judith: Greek Text with an English Translation (Cartea Iuditei: textul grec cu o traducere în engleză). Jewish Apocryphal Literature (în English). 7. Leiden: Brill Archive. p. 49. ISBN 978-90-04-03595-9.
- ^ Luther, Martin; Füssel, Stephan (). Bible de Luther de 1534, Réimpression Intégral (Biblia lui Luther din 1534, reimprimare integrală) (în français). Köln: Taschen. p. 41. ISBN 978-3-8228-2470-2.
- ^ a b Geisler, Norman L.; MacKenzie, Ralph E. (). Roman Catholics and Evangelicals: Agreements and Differences (Romano-catolici și evanghelici: acorduri și diferențe) (în English). Grand Rapids: Baker Publishing Group. p. 171. ISBN 978-0-8010-3875-4.
- ^ „Torah of Yeshuah: Book of Meqabyan I–III (Tora lui Ieșua: Cartea lui Meqabyan I–III)” (în English). Torah of Yeshuah. . Accesat în .
- ^ Christiansen, Ellen Juhl; Xeravits, Géza (). Judith: Defender of Israel Preserver of the Temple (Iudita: apărătoare a Israelului, păstrătoare a Templului). A Pious Seductress: Studies in the Book of Judith (în English). Berlin: Walter de Gruyter. p. 75. ISBN 978-3-11-027994-8.
- ^ a b c d e f g h Coogan, Michael D. (). The New Oxford Annotated Apocrypha: New Revised Standard Version (Noua apocrifă adnotată Oxford: noua versiune standard revizuită) (în English). Oxford: Oxford University Press. p. 31–36. ISBN 978-0-19-528961-9.
- ^ Confraternity of Christian Doctrine. „Footnote a at Judith 13:12 (Nota de subsol a la Iudita 13:12)” (în English). BibleGateway. Accesat în .
- ^ Ravasi, Gianfranco (). „Giuditta (Iudita)” (în italiano). Famiglia Cristiana. Accesat în .
- ^ The New Oxford Annotated Bible (Noua Biblie adnotată Oxford) (în English). New York: Oxford University Press. . p. 32 AP.
- ^ Frolich, Ida (). Time and Times and Half a Time: Historical Consciousness in the Jewish Literature of the Persian and Hellenistic Eras (Timp și timpuri și o jumătate de timp: conștiința istorică în literatura evreiască din epocile persană și elenistică) (în English). Sheffield: Sheffield Academic Press. p. 125–126. ISBN 1-85075-566-3.
- ^ „1610 A.D. Douay Old Testament, 1582 A.D. Rheims New Testament (Vechiul Testament Douay 1610 d.Hr., Noul Testament Rheims 1582 d.Hr.)” (în English). . Accesat în .
- ^ Lapide, Cornelius a (). „Commentarius in Esdram, Nehemiam, Tobiam, Judith, Esther et Machabaeos (Comentariu la Esdra, Neemia, Tobit, Iudita, Estera și Macabei)” (în Latina). Meursius. Accesat în .
- ^ Wujek, Jakub; Menochio, Giovanni Stefano (). „Biblia łacińsko-polska, czyli Pismo Święte Starego i Nowego Testamentu: we czterech tomach. T. 2: Obejmujący Księgi: cztery Królewskie, dwie Paralipomenon, dwie Ezdrasza, Tobiasza, Judyty, Estery, Joba, Psalmów, Przypowieści, Ekklezyastesa, Pieśni nad pieśniami, Mądrości i Ekklezyastyka (Biblia latino-polonă, sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament: în patru volume. Vol. 2: Cuprinzând cărțile: patru Regi, două Paralipomenon, două Ezdra, Tobit, Iudita, Estera, Iov, Psalmii, Proverbele, Ecclesiastul, Cântarea cântărilor, Înțelepciunea și Ecleziasticul)” (în polski). Gebethner i Wolff. Accesat în .
- ^ „Judith 9:2 (Iudita 9:2)” (în English). National Council of the Churches of Christ in the United States of America. . Accesat în .
- ^ Brenton, Lancelot C.L. (). „Judith 8 (Iudita 8)” (în English). Samuel Bagster & Sons. Accesat în .
- ^ „Judith 16:23 (Iudita 16:23)” (în English). National Council of the Churches of Christ in the United States of America. . Accesat în .
- ^ „Judith Cutting Off the Head of Holofernes (Iudita tăind capul lui Olofern)” (în English). The Walters Art Museum. Accesat în .
- ^ „Footnote a at Judith 3:8 (Nota de subsol a la Iudita 3:8)” (în English). BibleGateway. Accesat în .
- ^ „Judith 3:8 (Iudita 3:8)” (în English). BibleGateway. Accesat în .
- ^ „Judith 5:9” (în Latina). BibleGateway. Accesat în .
- ^ „Judith 14:10 (Iudita 14:10)” (în English). Oremus Bible Browser. Accesat în .
- ^ „Judith 14:6 (Iudita 14:6)” (în English). BibleGateway. Accesat în .
- ^ Toma de Aquino. Summa Theologiae - Tratatul despre lege, Despre rațiunea preceptelor judiciare, Articolul 3.
- ^ „Judith 12:10 (Iudita 12:10)” (în Latina). BibleGateway. Accesat în .
- ^ Haydock, G. L. „Judith 12: Notes & Commentary (Iudita 12: note și comentariu)” (în English). Haydock Commentary. Accesat în .
- ^ Haydock, G. L. „Judith 8: Notes & Commentary (Iudita 8: note și comentariu)” (în English). Haydock Commentary. Accesat în .
- ^ Levine, A. (). 41. Judith, in Barton, J. and Muddiman, J. (2001), The Oxford Bible Commentary (41. Iudita, în Barton, J. și Muddiman, J. (2001), Comentariul biblic Oxford) (în English). Oxford: Oxford University Press. p. 638.
- ^ „Judith 9:1–19 (Iudita 9:1–19)” (în Latina). BibleGateway. Accesat în .
- ^ „The Book of Judith, Introduction (Cartea Iudita, introducere)” (în English). United States Conference of Catholic Bishops. Accesat în .
- ^ „Judith and Esther - Catholic Answers (Iudita și Estera - Răspunsuri catolice)” (în English). Catholic Answers. Accesat în .
- ^ „The Book of Judith and History (Cartea Iudita și istoria)” (în English). Catholic Answers. Accesat în .
- ^ a b „Judith (Iudita)” (în English). Early Jewish Writings. Accesat în .
- ^ Culp, Doug (). „Judith (Iudita)” (în English). Great Lakes Bay Catholic. Accesat în .
- ^ Marshall, Taylor (). „Defending the Book of Tobit as History (Apărarea cărții Tobit ca istorie)” (în English). Taylor Marshall. Accesat în .
- ^ a b c d Calmet, Antoine Augustin (). Commentaire litteral sur tous les livres de l'ancien et du nouveau testament: Les deux livres d'Esdras, Tobie, Judith, et Esther (Comentariu literal asupra tuturor cărților Vechiului și Noului Testament: Cele două cărți ale lui Ezra, Tobit, Iudita și Estera) (în français). 7. Paris: Pierre Emery.
- ^ Davies, Philip R. (). Damascus Document (Documentul de la Damasc). The Oxford Encyclopedia of Archaeology in the Near East (în English). Oxford: Oxford University Press.
- ^ Eshel, Hanan (). תולדות התגליות במדבר יהודה (Istoria descoperirilor din deșertul Iudeii). מגילות קומראן ועולמן (în עברית). 1. Jerusalem: Yad Ben-Zvi Press. p. 9. ISBN 978-965-217-291-4.
- ^ Baumgarten, Joseph M. (). Damascus Document (Documentul de la Damasc). Encyclopedia of the Dead Sea Scroll (în English). 2. Oxford: Oxford University Press. ISBN 0195137973.
- ^ „Babylon, Ishtar Gate (Babilon, Poarta lui Iștar)” (în English). Livius. Accesat în .
- ^ „Strabo, Geography, Book 16, Chapter 1, Section 5 (Strabon, Geografia, Cartea 16, Capitolul 1, Secțiunea 5)” (în English). Perseus Digital Library. Accesat în .
- ^ „Babylon (Babilon)” (în English). McClintock and Strong Biblical Cyclopedia. Accesat în .
- ^ „Babylon (Babilon)” (în English). Greek Travel Pages. Accesat în .
- ^ a b „Book of Judith (Cartea Iudita)” (în English). McClintock and Strong Biblical Cyclopedia. Accesat în .
- ^ The Holy Bible: Translated from the Latin Vulgate ... : the Old Testament, First Published by the English College, at Douay, A.D. 1609, and the New Testament, First Published by the English College, at Rheims, A.D. 1582. With Annotations, References, Historical and Chronological Index, &c., the Whole Revised and Diligently Compared with the Latin Vulgate ... (Sfânta Biblie: Tradusă din Vulgata latină ... : Vechiul Testament, publicat pentru prima dată de Colegiul Englez din Douay, d.Hr. 1609, și Noul Testament, publicat pentru prima dată de Colegiul Englez din Rheims, d.Hr. 1582. Cu adnotări, referințe, index istoric și cronologic etc., totul revizuit și comparat cu sârguință cu Vulgata latină ...) (în English). Dublin: J. Duffy. .
- ^ Bright, John (). A History of Israel (O istorie a lui Israel) (în English). Louisville: Westminster John Knox Press. ISBN 9780664220686.
- ^ „THE BOOKE OF IVDITH Chap. IIII (CARTEA IUDITA Cap. IV)” (în English). Northwestern University. Accesat în .
- ^ Gane, Roy (). „The Role of Assyria in the Ancient Near East During the Reign of Manasseh (Rolul Asiriei în Orientul Apropiat antic în timpul domniei lui Manase)”. Andrews University Seminary Studies (în English). 35 (1): 21–32.
- ^ Currid, John; Chapman, David (). Study note on 2 Chronicles 33:11, in ESV Archaeology Study Bible (Notă de studiu la 2 Cronici 33:11, în Biblia de studiu arheologic ESV) (în English). Wheaton: Crossway. p. 643.
- ^ a b „Assurbanipal” (în English). Encyclopedia Britannica. Accesat în .
- ^ Cambridge Ancient History Vol.3 (assyrian Empire) (Istoria antică Cambridge Vol. 3 (Imperiul Asirian)) (în English). Cambridge: Cambridge University Press. .
- ^ Calmet, Antoine Augustin (). Commentaire littéral sur tous les livres de l'ancien et du nouveau testament (Comentariu literal asupra tuturor cărților Vechiului și Noului Testament) (în français). Paris: Pierre Emery. p. 338.
- ^ Vigouroux, Fulcran. Les Livres Saints et La Critique Rationaliste (Cărțile sfinte și critica raționalistă) (în français). iv. Paris: Roger et Chernoviz.
- ^ Bossuet, Jacques Bénigne (). Discours sur l'histoire universelle: Dessein général de l'ouvrage (Discurs asupra istoriei universale: Planul general al lucrării) (în français). Paris: Langlois et Leclercq.
- ^ Konstandaras, Nikos (). „Ashurbanipal, king of memory (Ashurbanipal, regele memoriei)” (în English). eKathimerini. Accesat în .
- ^ Ussher, James (). Annals of the World (Analele lumii) (în English). Londra: E. Tyler. p. 115–116.
- ^ „Douay-Rheims Bible, Book of Judith - Chapter 1 (Biblia Douay-Rheims, Cartea Iuditei - Capitolul 1)” (în English). Douay-Rheims Bible Online. Accesat în .
- ^ a b „Haydock Biblical Commentary, Book of Judith - Chapter 1 (Comentariul biblic Haydock, Cartea Iuditei - Capitolul 1)” (în English). Haydock Commentary. Accesat în .
- ^ Akin, Jimmy. „Saving Judith and Tobit by Jimmy Akin - Catholic Answers (Salvarea Iuditei și a lui Tobit de Jimmy Akin - Catholic Answers)” (în English). Catholic Answers. Accesat în .
- ^ „S. D. Lee 'Judith, Esther, and the Maccabees' Main (S. D. Lee „Iudita, Estera și Macabeii" Principal)” (în English). University of Oxford. Accesat în .
- ^ 9. Judith in Late Anglo-Saxon England (9. Iudita în Anglia anglo-saxonă târzie). The Sword of Judith : Judith Studies Across the Disciplines (în English). Cambridge: Open Book Publishers. . p. 169–196. ISBN 978-1-906924-17-1.
- ^ a b Hirschy, Noah Calvin (). Artaxerxes III Ochus and His Reign (Artaxerxes al III-lea Ochus și domnia sa) (în English). Chicago: University of Chicago Press. p. 81.
- ^ „CHURCH FATHERS: Sacred History, Book II (Sulpitius Severus) (PĂRINȚII BISERICII: Istoria sacră, Cartea II (Sulpitius Severus))” (în English). New Advent. Accesat în .
- ^ A Pious Seductress: Studies in the Book of Judith (O seducătoare cucernică: Studii asupra Cărții Iuditei). Deuterocanonical and Cognate Literature Studies 14 (în English). Berlin/New York: De Gruyter. .
- ^ Iosephus Flavius (). The New Complete Works of Josephus (Noile opere complete ale lui Josephus) (în English). Grand Rapids: Kregel Publications. p. 452. ISBN 0-8254-2924-2.
- ^ a b Clanton, Dan W. (). The Good, the Bold, and the Beautiful: The Story of Susanna and Its Renaissance Interpretations (Cei buni, cei îndrăzneți și cei frumoși: Povestea Susanei și interpretările sale din perioada Renașterii) (în English). New York: T&T Clark International. p. 41. ISBN 0-567-02991-3.
- ^ Calmet, Antoine Augustin (). Commentaire litteral sur tous les livres de l'ancien et du nouveau testament: Les deux livres d'Esdras, Tobie, Judith, et Esther (Comentariu literal asupra tuturor cărților Vechiului și Noului Testament: Cele două cărți ale lui Ezra, Tobit, Iudita și Estera) (în français). 7. Paris: Pierre Emery.
- ^ „Judith 2:21: King James Version (Iudita 2:21: Versiunea King James)” (în English). Wikisource. Accesat în .
- ^ „Strabon, Geografia, CARTEA XII” (în English). Perseus Digital Library. Accesat în .
- ^ „Belmaim - Meaning & Verses (Belmaim - înțeles și versete)” (în English). Bible Study Tools. Accesat în .
- ^ „Ibleam” (în English). Bible Hub. Accesat în .
- ^ „Choba” (în English). Bible Gateway. Arhivat din original în . Accesat în .
- ^ Cheyne, Thomas Kelly; Black, John Sutherland (). Esora. Encyclopaedia Biblica (în English). II E to K. New York: Macmillan.
- ^ „Shalem” (în English). Cyclopedia of Biblical, Theological and Ecclesiastical Literature. Accesat în .
- ^ „Judith 4:6” (în English). Oremus Bible Browser. Accesat în .
- ^ „Plain of Esdraelon (Câmpia Esdraelon)” (în English). Encyclopedia Britannica. Accesat în .
- ^ A Revised History of the Era of King Hezekiah of Judah and Its Background (O istorie revizuită a erei regelui Ezechia al Iudeei și a contextului său) (în English). Sydney: University of Sydney, Department of Hebrew, Biblical and Jewish Studies. . p. 71.
- ^ „Judith 7:3” (în English). Bible Hub. Accesat în .
- ^ „Cyamon” (în English). Bible Portal Wiki. Arhivat din original în . Accesat în .
- ^ „CYAMON (JOKNEAM)” (în English). Bible Gateway. Arhivat din original în . Accesat în .
- ^ „Mochmur, the Brook (Mochmur, pârâul)” (în English). Cyclopedia of Biblical, Theological and Ecclesiastical Literature. Arhivat din original în . Accesat în .
- ^ „Chusi” (în English). Bible Hub. Accesat în .
- ^ „Judith 15:4” (în English). Oremus Bible Browser. Accesat în .
- ^ Torrey, Charles C. (). „The Site of 'Bethulia' (Locația „Betuliei")”. Journal of the American Oriental Society (în English). 20: 160–172. Accesat în .
- ^ „Judith 4:6–7; 6:11–13 (Iudita 4:6–7; 6:11–13)” (în English). Bible Gateway. Accesat în .
- ^ „Judith 6:11; 7:3, 7, 12 (Iudita 6:11; 7:3, 7, 12)” (în English). Bible Gateway. Accesat în .
- ^ „Judith 8:3 (Iudita 8:3)” (în English). Oremus Bible Browser. Accesat în .
- ^ „Judith 7:3 (Iudita 7:3)” (în English). Oremus Bible Browser. Accesat în .
- ^ Bechtel, Florentine Stanislaus (). Bethulia (Betulia) (în English). 2. New York: Robert Appleton Company.
- ^ „Bethulia (Betulia)” (în English). New Advent. Accesat în .
- ^ Theodosius de situ Terrae Sanctae (Teodosiu despre așezarea Țării Sfinte) (în Latina). Leipzig: In aedibus B.G. Teubneri. .
- ^ Greenblatt, Stephen (). The Norton Anthology of English Literature - The Middle Ages (Antologia Norton de literatură engleză - Evul Mediu) (în English). New York: W.W. Norton and Company. p. 109. ISBN 978-0-393-91247-0.
- ^ Robin, Diana; Larsen, Anne R.; Levin, Carole (). Encyclopedia of women in the Renaissance: Italy, France, and England (Enciclopedia femeilor în Renaștere: Italia, Franța și Anglia) (în English). Santa Barbara: Bloomsbury Publishing USA. p. 368. ISBN 978-1851097777.
- ^ Stocker, Margarita (). Judith: sexual warrior, women and power in Western culture (Iudita: războinic sexual, femei și putere în cultura occidentală) (în English). New Haven: Yale University Press. ISBN 0-300-07365-8.
- ^ Kandel, Eric R. (). The Age of Insight (Epoca intuiției) (în English). New York: Random House.
- ^ „Place Settings” (în English). Brooklyn Museum. Accesat în .
- ^ Bennett, Arnold (). Judith (Iudita) (în English). Londra: Chatto & Windus.
Lectură suplimentară[modificare]
- Cheyne, Thomas Kelly; Black, John Sutherland (). Esora. Encyclopaedia Biblica (în English). II E to K. New York: Macmillan.
- Knecht, Friedrich Justus (). The Heroic Judith (Eroica Iudita). A Practical Commentary on Holy Scripture (în English). St. Louis: B. Herder.
- Pope, Hugh (). Book of Judith (Cartea Iuditei) (în English). 8. New York: Robert Appleton Company.
Legături externe[modificare]
Materiale media legate de Cartea Iuditei la Wikimedia Commons- Fișier:Wikiquote-logo-en.svg Citate legate de Book of Judith la Wikicitat
- „Ιουδίθ (Iudita)” (în Ελληνικά). Wikisource. Accesat în .
- „Judith (Bible) (Iudita (Biblia))” (în English). Wikisource. Accesat în .
- „Cartea Iuditei” (în العربية și English). St-Takla.org. Accesat în .
- White, Sidnie Ann. „Judith: Apocrypha (Iudita: Apocrifa)” (în English). Jewish Women's Archive. Accesat în .
- Toy, Crawford Howell; Gottheil, Richard. „Cartea Iuditei” (în English). Jewish Encyclopedia. Accesat în .
- „Judith (Iudita)” (în English). Bibledex. Accesat în .
- „Cartea Iuditei” (în English). LibriVox. Accesat în .
- Articole cu surse în limba English (en)
- Articole cu surse în limba français (fr)
- Articole cu surse în limba italiano (it)
- Articole cu surse în limba Latina (la)
- Articole cu surse în limba polski (pl)
- Articole cu surse în limba עברית (he)
- Mentenanță CS1: URL impropriu
- Articole despre cărți fără coperte
- Pagini cu legături invalide către fișiere
- Pagini care utilizează imagini multiple scalate automat
- Articole cu surse în limba Ελληνικά (el)
- Articole cu surse în limba العربية (ar)
- Articole Wikipedia cu control de autoritate
- Istoria evreilor în antichitate
- Literatură ebraică
- Cărți ale Vechiului Testament
- Cărți istorice
- Romane istorice