Interogatoriu

De la Sberopedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Fișier:Police interrogation room.jpg
O cameră de interogatoriu a poliției din Elveția

Interogatoriul este o metodă de interviu utilizată în mod obișnuit de ofițerii de aplicare a legii, personalul militar, agențiile de informații, sindicatele crimei organizate și organizațiile teroriste, cu scopul de a obține informații utile, în special informații legate de suspiciuni de infracțiune. Interogatoriul poate implica o gamă diversă de tehnici, de la dezvoltarea unei relații prietenoase cu subiectul până la tortură.

Tehnici[modificare]

Înșelăciune[modificare]

Înșelăciunea poate constitui o parte importantă a unui interogatoriu eficient. În Statele Unite, nu există nicio lege sau regulament care să interzică anchetatorului să mintă cu privire la soliditatea argumentelor sale, să facă declarații înșelătoare sau să insinueze că persoana intervievată a fost deja implicată în infracțiune de către altcineva. A se vedea jurisprudența privind înșelăciunea și viclenia (Frazier v. Cupp).[1]

În 2021, Illinois a devenit primul stat care a interzis ofițerilor de poliție să mintă minorii în timpul interogatoriilor.[2][3]

Așa cum s-a menționat mai sus, în mod tradițional, problema înșelăciunii este analizată din perspectiva anchetatorului care se angajează în înșelăciune față de individul interogat. Prin anii 2000, informațiile au început să apară în studiile de cercetare privind metodele eficiente de intervievare utilizate pentru a colecta informații de la indivizi care obțin scoruri medii spre mari la indicatorii de psihopatologie și care manifestă înșelăciune față de anchetatori.[4][5]

Indicii verbale și non-verbale[modificare]

Scopul principal al acestei tehnici este de a investiga în ce măsură caracteristicile verbale și non-verbale ale comportamentului mincinoșilor și al celor care spun adevărul se schimbă în cursul interogatoriilor repetate. S-a demonstrat că mincinoșii afișează semnificativ mai puține zâmbete, auto-manipulări, pauze și o aversiune față de privire mai mică decât cei care spun adevărul. Conform lui Granhag & Strömwall, există trei abordări ale comportamentului înșelător non-verbal. Prima este abordarea emoțională, care sugerează că mincinoșii își vor modifica comportamentele pe baza propriilor sentimente emoționale. De exemplu, dacă un subiect minte și începe să simtă vinovăție, își va schimba privirea. A doua abordare este abordarea cognitivă, care sugerează că minciuna necesită mai multă gândire decât a spune adevărul, ceea ce, la rândul său, poate duce la mai multe erori de vorbire de către mincinos. În cele din urmă, abordarea prin încercarea de control sugerează că un subiect care minte va încerca să fie aparent normal sau sincer și va încerca să-și ajusteze comportamentele pentru a se face credibil.[6]

Polițist bun/polițist rău[modificare]

„Polițist bun, polițist rău” este o tactică psihologică utilizată în negociere și interogare, în care o echipă de doi anchetatori adoptă abordări aparent opuse față de subiect.[7] Unul adoptă o atitudine ostilă sau acuzatoare, punând accentul pe amenințările cu pedeapsa, în timp ce celălalt adoptă o atitudine mai empatică, punând accentul pe recompensă, pentru a convinge subiectul să coopereze.[8]

Droguri care alterează mintea[modificare]

Utilizarea drogurilor în interogatoriu este atât ineficientă, cât și ilegală.[<span title="The geographic scope near this tag is ambiguous. (September 2024)">unde?</span>] Ansamblul de principii pentru protecția tuturor persoanelor aflate sub orice formă de detenție sau închisoare (adoptat de Adunarea Generală a ONU prin rezoluția 43/173 din 9 decembrie 1988)[9] interzice „metodele de interogare care afectează capacitatea de a lua o decizie”. În plus, Asociația Medicală Mondială și Asociația Medicală Americană, de exemplu, interzic ambele participarea medicilor la interogatorii.[10]

Tortură[modificare]

Fișier:Half-hanging on travelling gallows.gif
Spânzurarea pe jumătate a presupușilor irlandezi uniți de către trupele guvernamentale în 1798

Istoria utilizării torturii de către stat în interogatorii se întinde pe o perioadă de peste 2.000 de ani în Europa. S-a recunoscut de timpuriu că informațiile extrase sub constrângere erau înșelătoare și nedemne de încredere.[11] Juristul imperial roman Ulpian, în secolul al III-lea d.Hr., a remarcat că „nu există nicio modalitate de a obține adevărul” de la cei care au puterea să reziste, în timp ce cei care nu pot suporta durerea „vor spune orice minciună mai degrabă decât să o îndure”.[12]


Utilizarea torturii ca tehnică de investigație a scăzut odată cu ascensiunea creștinismului, deoarece era considerată „antitetică învățăturilor lui Hristos”, iar în 866 Papa Nicolae I a interzis practica. Dar după secolul al XIII-lea, multe state europene, precum Germania, Franța, Portugalia, Italia și Spania, au început să revină la abuzul fizic pentru inchiziția religioasă și pentru investigațiile seculare.[12] Până în secolul al XVIII-lea, influența tot mai răspândită a Iluminismului a determinat națiunile europene să abandoneze interogatoriile prin tortură, aprobate oficial de stat. Până în 1874, Victor Hugo putea susține în mod plauzibil că „tortura a încetat să existe”. Totuși, în secolul al XX-lea, state autoritare, precum Italia fascistă a lui Mussolini, al Treilea Reich al lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Lenin și Stalin, au reluat din nou practica, și la scară masivă.[13] În timpul Războiului Rece, Agenția Centrală de Informații (CIA) americană a avut o influență semnificativă în rândul puterilor mondiale în ceea ce privește tehnicile de tortură, în sprijinul regimurilor anticomuniste.[14]

Note[modificare]

  1. ^ Obenberger, J. D. (octombrie 1998). „Police Deception: The Law and the Skin Trade in the Windy City”. Arhivat din original la . 
  2. ^ Diaz, Jaclyn (). „Illinois Is The 1st State To Tell Police They Can't Lie To Minors In Interrogations”. NPR (în English). Accesat în . 
  3. ^ „Illinois Becomes the First State to Ban Police from Lying to Juveniles During Interrogations”. Innocence Project. Accesat în . 
  4. ^ Perri, Frank S.; Lichtenwald, Terrance G. (). „The Arrogant Chameleons: Exposing Fraud Detection Homicide” (PDF). Forensic Examiner. All-about-psychology.com. pp. 26–33. Arhivat din original (PDF) la . 
  5. ^ Perri, Frank S.; Lichtenwald, Terrance G. (). „The Last Frontier: Myths & The Female Psychopathic Killer” (PDF). Forensic Examiner. All-about-forensic-psychology.com. pp. 19:2, 50–67. Arhivat din original (PDF) la . 
  6. ^ Granhag, Pär Anders; Strömwall, Lief A. (aprilie 2002). „Repeated interrogations: Verbal and non-verbal cues to deception”. Applied Cognitive Psychology. 16 (3): 243–257. doi:10.1002/acp.784. 
  7. ^ Brodt, Susan; Tuchinsky, Marla (martie 2000). „Working Together but in Opposition: An Examination of the "Good-Cop/Bad-Cop" Negotiating Team Tactic”. Organizational Behavior and Human Decision Processes. 81 (2): 155–177. doi:10.1006/obhd.1999.2879. PMID 10706812. 
  8. ^ Shonk, Katie (). „The Good Cop, Bad Cop Negotiation Strategy”. Program on Negotiation Daily Harvard Law School Blog. Harvard Law School⁠(d). Arhivat din original la . Accesat în . 
  9. ^ „Body of Principles for the Protection of All Persons under Any Form of Detention or Imprisonment”. United Nations. . Arhivat din original la . 
  10. ^ American Medical Association. „Physician Participation in Interrogation Code of Medical Ethics Opinion 9.7.4”. Arhivat din original la . 
  11. ^ McCoy, Alfred (). A Question of Torture: CIA Interrogation, from the Cold War to the War on Terror. Henry Holt & Co. pp. 16–17. ISBN 978-0-8050-8248-7. 
  12. ^ a b (McCoy 2007, p. 16)
  13. ^ (McCoy 2007, p. 17)
  14. ^ (McCoy 2007)
Adus de la https://ro.sberopedia.org/index.php?title=Interogatoriu&oldid=5714785