Iurii Netkacev

De la Sberopedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Date personale
Activitate
Gradul 
Decorații și distincții
Decorații 

Iurii Netkacev (n.  ?) este un general-locotenent rus provenit din Forțele Armate Sovietice care, după destrămarea URSS s-a integrat în anul 1991 în Forțele armate ale Federației Ruse.[1]

Carieră[modificare]

A debutat în cariera militară în anul 1965. A absolvit în 1969 Școala Superioară de Comandă a Tancurilor Gărzilor „Vladimir Ilici Lenin din Ulianovsk⁠(ru)[traduceți] (1969), apoi în 1976 Academia Militară a Trupelor Blindate „Rodion Malinovski”⁠(en)[traduceți] și în 1988 Academia Militară a Statului Major General⁠(en)[traduceți].[1]

Preluând funcția[2] de la geenralul Iakovlev[3] a comandat Armata a 14-a Rusă cu sediul la Tiraspol, în timpul Războiului din Transnistria, cu începere din luna ianuarie 1992 și până a fost înlocuit la comandă de generalul Aleksandr Lebed.[1]

După înlocuirea sa la comanda Armatei a 14-a ruse a comandat Armata a 49-a rusă⁠(en)[traduceți] din Krasnodar devenită ulterior Corpul 67 Armată rus, iar în perioada 1995-mai 1999 a ocupat postul de comandant adjunct al Grupului de Forțe Ruse din Transcaucazia⁠(en)[traduceți], funcție din care s-a pensionat cu gradul de general-locotenent.[1]

După aceasta, a activat până în ianuarie 2004 drept consilier pentru probleme de securitate al liderului georgian al Adjariei autonome, Aslan Abashidze⁠(en)[traduceți]. A condus atât detașamentul de pază personală al acestuia format din circa 600 de oamni cât și un „batalion antiterorist” de circa 800 oameni. Succesiv Revoluției Trandafirilor din Tbilisi din luna noiembrie 2003, i s-a deschis un dosar penal de către Procuratura Georgiei⁠(en)[traduceți] pentru activitatea desfășurată în Adjaria.[1]

Războiul din Transnistria[modificare]

Netakcev, din perspectiva politicii externe ruse s-a aflat în tabăra celor care erau în opoziție cu cea de atlantistă a președintelui Boris Elțîn și sprijineau politica vicepreședintelui Alexandr Ruțkoi, de păstrare a dominației Federației Rusie în spațiul ex-sovietic și de considerarea a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și a Organizației Națiunilor Unite drept pericol principal pentru securitatea Rusiei.[4] Pe de altă parte, A fost considerat promotorul unui regim mai „liberal” decât generalul Lebed.[5]

A continuat să consolideze capacitatea de apărare a Republicii Moldovenești Nistrene, pregătind-o pentru confruntările armate care au urmat.[2] În conformitate cu indicația conducerii Ministerului Apărării din Federația Rusă,[6] a completat unitățile pe care le avea în subordine până la efectivele din perioada războiului cu rezerviști din regiune, iar tehnica militară și armele au fost verificate și pregătite de război.[2]

Referințe[modificare]

  1. ^ a b c d e Gribincea, Mihai; Trupele ruse de ocupație în Republica Moldova: Culegere de documente și materiale, Vol I; Editura Cartier; Chișinău; 2020; ISBN 978-9975-86-439-8; p. 182; accesat la 3 ianuarie 2025
  2. ^ a b c Transnistria 1989-1992..., Costaș, 2012, p. 351
  3. ^ Transnistria 1989-1992..., Costaș, 2012, p. 350
  4. ^ Olaru-Cemârtan, Viorica; Fenomenul transnistrean și natura sa; Cohorta, nr. 1/2013; p. 54; accesat la 7 ianuarie 2025
  5. ^ Transnistria 1989-1992..., Costaș, 2012, p. 361
  6. ^ Transnistria 1989-1992..., Costaș, 2012, p. 354

Bibliografie[modificare]