Constantin Stere
| Constantin Stere | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | Horodiște, Județul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus | ||
| Președintele Sfatului Țării | |||
| În funcție 2 aprilie – 25 noiembrie 1918 | |||
| Precedat de | Ion Inculeț | ||
| Succedat de | Pantelimon Halippa | ||
| Partid politic | NV PSDMR PȚB PNL PȚ PNȚ | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (în rusă: Константин Егорович Стере, Konstantin Egorovici Stere sau Константин Георгиевич Стере, Konstantin Gheorghievici Stere; n. 1 iunie 1865, Horodiște, județul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 26 iunie 1936,București, Regatul României), cunoscut și sub pseudonimul Șărcăleanu, a fost un scriitor, jurist, politician și ideolog al curentului poporanist, precum și cofondator, în martie 1906, al revistei literare Viața Românească,[1] alături de Garabet Ibrăileanu și Paul Bujor, acesta din urmă fiind ulterior înlocuit de medicul Ioan Cantacuzino.[2] Una dintre figurile centrale ale intelectualității basarabene din epocă, Stere a avut un rol important în Unirea Basarabiei cu România în 1918 și este asociat cu acest moment.[3]
Constantin Stere a fost profesor de drept administrativ și constituțional la Universitatea din Iași, ocupând funcția de rector între 1913 și 1916. Este cunoscut și pentru romanul său parțial autobiografic În preajma revoluției, referitor la Revoluția rusă din 1917.
Biografie[modificare]
Constantin s-a născut la Horodiște, județul Soroca,[4] într-o familie de origine boierească[5] din Ciripcău, Basarabia, care făcea parte la acea vreme din Imperiul Rus. Stere a fost unul dintre cei trei fii ai unui cuplu de cetățeni ruși: Gheorghe sau Iorgu Stere (în русский язык Егор Степанович Стере, transliterat: Egor Stepanovici Stere), proprietar funciar de origine greacă,[6] a cărui familie provenea din județul Botoșani,[7] și Pulcheria (în русский язык Пулкерия, transliterat: Pulkeria), membră a micii nobilimi din Basarabia.[8] Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei, până la vârsta de opt ani, la Ciripcău, unde se afla conacul familiei.[9]
În jurul anului 1874, a absolvit o școală particulară din Chișinău unde cursurile se predau în limba germană și a intrat la școala pentru dvoreani din oraș, unde s-a împrietenit cu Alexandru Grosu și Lev Kogan-Bernstein (care au stat la baza personajelor Sașa Lungu și Moise Roitman din romanul său).[10] Tot în această perioadă a intrat în contact cu idei progresiste, socialiste utopice și darwiniste, citind lucrările lui Nikolai Cernîșevski, Aleksandr Herzen, Charles Darwin, Karl Marx, Mihail Bakunin, Ferdinand Lassalle și Piotr Lavrov. Stere avea să arate mai târziu că, înainte de sfârșitul anilor 1870, nu putea scrie în alfabetul român, adoptat recent peste graniță (vezi alfabetul chirilic român), și se baza pe câteva cărți introduse clandestin în Basarabia pentru a înțelege limba română literară.[11]
Încă din perioada studiilor, Stere și Kogan-Bernstein s-au implicat în activitate revoluționară ca socialiști și narodnici, inițiind o celulă conspirativă de „auto-instruire” formată din șase membri în cadrul școlii.[12] Grupul era afiliat organizației Narodnaia Volia (русский язык Наро́дная Во́ля, transliterat: Narodnaia Volia, lit. Vocea Poporului),[13] iar Stere se ocupa de multiplicarea și distribuirea locală a manifestului emis de aceasta după asasinarea împăratului Alexandru al II-lea.[14] Acesta a fost și momentul în care Stere și-a declarat opoziția față de programul social-democrat, o poziție inspirată de narodnicism care avea să devină ulterior una dintre ideile de bază ale doctrinei sale.[15]
A fost arestat pentru prima dată la sfârșitul anului 1883, după ce unitățile Ohrana au destructurat filiala basarabeană a organizației Narodnaia Volia.[16] Deținut la Odesa, unde a citit intens,[17] Stere a fost vizitat frecvent de Maria Grosu, sora lui Alexandru, care se îndrăgostise de el; narodnică și feministă, aceasta i-a propus o căsătorie de conveniență pentru a se elibera de tutela părintească (conform legilor Imperiului Rus, femeile necăsătorite se aflau sub tutela tatălui lor).[18] Stere a acceptat, iar cei doi s-au căsătorit în capela închisorii, în 1885.[19]
Siberia[modificare]
În 1885, a fost deportat în Siberia, executând o pedeapsă de trei ani.[20] Ținut pentru scurt timp în închisoarea din Tiumen în așteptarea transportului mai departe spre est, a fost trimis la Kurgan sub escorta a doi jandarmi în octombrie.[21] I s-a alăturat acolo Maria, care a dat naștere fiului lor Roman în 1886.[22] Mutându-se la Turinsk, soții Stere s-au alăturat unui grup de revoluționari aflați în exil intern; Constantin Stere a acceptat să tipărească exemplare ale unei reviste narodnice, folosind un hectograf, și a fost descoperit în timpul unei percheziții efectuate de autorități.[23] A fost dus rapid la Tobolsk, apoi transportat pe râul Irtiș până la locul unde acesta se varsă în Obi; a ajuns în satul Sharkala (cea mai nordică zonă a Siberiei în care a ajuns vreodată) într-o canoe hantî,[24] iar apoi a fost stabilit în districtul Berezovski (în districtul autonom Hantî-Mansi), doar pentru a fi arestat din nou și trimis înapoi la Tobolsk în toamna anului 1888.[25]
A fost judecat pentru activitatea sa din Turinsk, pe baza probelor colectate de Ohrana.[26] În timp ce se afla în închisoare, Stere, care începea să se distanțeze de socialism și de internaționalismul proletar, a susținut în fața autorităților că mențiunea schimbării sale de atitudine trebuia consemnată de instanță la pronunțarea verdictului. La acel moment, un medic care l-a examinat a notat că suferise o cădere nervoasă și a dispus transferul său la un spital al închisorii.[27] Potrivit majorității relatărilor, a încercat să se sinucidă (gest cauzat fie de moartea unuia dintre frații săi, care se sinucisese la rândul său,[28] fie de vestea că liderul narodnic Lev Tihomirov devenise susținător al elitei țariste).[29] În spital, Stere a declarat că:[30]
„De ceva vreme am început să mă îndepărtez de influența exilaților politici și de tradiția lor. În ultima perioadă, plină de mari greutăți pentru mine, am hotărât ferm și sincer să rup cu aceste tradiții, precum și cu toate lucrurile «ilegale» din trecutul meu.”
În schimb, a devenit familiarizat cu filosofia neokantiană, dezvoltându-și interesul pentru Critica rațiunii pure a lui Immanuel Kant (pe care o citea în districtul Berezovski).[31] În această perioadă Stere a început să scrie.[32]
În martie 1889, instanța a decis să-i prelungească termenul de exil cu încă trei ani și l-a mutat în satul Serginsk, lângă Minusinsk. Mult mai târziu, el a susținut că, trecând prin închisoarea din Krasnoiarsk, l-ar fi întâlnit pe Vladimir Lenin, viitorul lider bolșevic — lucru improbabil, deoarece Lenin a trecut prin oraș câțiva ani după Stere.[33] O altă afirmație a sa, că l-ar fi întâlnit și împrietenit cu Józef Piłsudski, viitor șef de stat al Poloniei (și, la acel moment, membru important al Partidului Socialist Polonez), a fost confirmată de Piłsudski însuși în 1927 (romanul lui Stere, În preajma revoluției, îl includea pe Piłsudski ca personaj, sub numele Stadnicki).[34]
Datoria și Evenimentul[modificare]
La sfârșitul anului 1891 sau începutul anului 1892, după ce a fost eliberat, Stere s-a întors în Basarabia și, în cele din urmă, a căutat refugiu politic în România, trecând clandestin granița.[35] A studiat dreptul la Universitatea din Iași (sub îndrumarea lui Petru Missir), continuând în același timp activitatea ca militant de stânga și devenind rapid o figură influentă în rândul tineretului ieșean, inspirator al unei societăți studențești de orientare stângistă care a purtat o polemică virulentă cu tineretul naționalist,[36] și apropiat de lideri socialiști precum Constantin Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu, Ioan Nădejde, Sofia Nădejde, Constantin Mille, Theodor Speranția, Vasile Morțun și Nicolae L. Lupu.[37] Ulterior, a izbucnit o controversă legată de studiile sale, întrucât nu s-a putut demonstra în mod constant că ar fi promovat examenul de bacalaureat între momentul arestării și înscrierea la facultatea de drept.[38]
Ruptura lui Stere de marxism l-a determinat să încerce să convingă Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România să-și modifice politicile centrate pe proletariat[39] și, în 1893, să fondeze societatea studențească Datoria, care păstra accentul narodnic pe educarea țăranilor.[40] El și adepții săi au continuat totuși să se bazeze în mare măsură pe concepte marxiste,[41] combinate cu interesul pentru socialismul reformist promovat de Eduard Bernstein.[42]
După debutul ca jurnalist la ziarul Evenimentul în 1893 (și implicarea în dezbateri publice cu presa socialistă),[43] Stere a trimis contribuții consistente și la Adevărul, tribună a diferitelor curente de stânga publicată la București sub conducerea lui Anton Bacalbașa.[44] Tot în 1893, a participat la fondarea Evenimentul Literar, suplimentul literar al ziarului Evenimentul.[45]
S-a alăturat lui Bacalbașa și Ibrăileanu într-o polemică culturală cu poetul Alexandru Vlahuță și revista sa Vieața.[46] Vlahuță, care se situase de partea lui Dobrogeanu-Gherea în conflictul acestuia cu Bogdan Petriceicu Hasdeu,[47] s-a aflat totuși în dezacord cu stânga în privința principiului „artei pentru artă”, susținând că interesul adversarilor pentru didacticism dăuna literaturii.[48] Schimbul de replici a implicat ulterior și fostul socialist Eduard Dioghenide, care a atacat Evenimentul Literar folosind un limbaj antisemit, susținând că Stere era „un angajat al jidănașilor” și că „și-a vândut sufletul evreilor”.[49] În acea perioadă, activitatea lui Stere în cadrul societății Datoria a fost atacată și de diverse societăți studențești, majoritatea apropiate Partidului Conservator.[50]
La sfârșitul anilor 1890, a început să folosească pseudonimul Șărcăleanu în articolele sale polemice,[51] care a devenit subiect de dispută după confruntarea cu Dioghenide (care a presupus primul că Stere era autorul articolelor semnate Șărcăleanu).[52] Susținătorii lui Dioghenide, editori ai ziarului Naționalul, au exercitat presiuni asupra lui Stere pentru a dezvălui identitatea lui Șărcăleanu („Dorim să-l cunoaștem, poartă perciuni sau este un român iudaizat?”).[53] Solicitări similare au fost exprimate și de revista Vieața, care susținea că Stere însuși ar fi fost evreu rus.[54]
Cu sprijinul mai multor politicieni conservatori, Stere a obținut cetățenia română în februarie 1895, fiind naturalizat prin lege specială, ca „român din Basarabia”.[55]
În 1897, Stere a obținut licența cu o teză despre persoana juridică și individualism, care a fost criticată de influentul grup Junimea, apropiat conservatorilor, pe motiv că ar fi fost parțial inspirată de marxism.[56] În aceeași perioadă, a publicat o serie incompletă de eseuri filosofice centrate pe lucrările lui Wilhelm Wundt.[57] După absolvire, Stere, care era deja tată a patru copii, a locuit o vreme la Ploiești, apoi s-a stabilit la Iași, unde a devenit avocat în barou.[58] În această perioadă, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu scriitorul Ion Luca Caragiale.[59]
Nașterea poporanismului[modificare]
Până în 1898, Stere, care își consolidase influența în rândul socialiștilor din Iași, s-a implicat în disputele privind viitorul PSDMR și apelul lui Vasile Morțun la o fuziune cu Partidul Național Liberal — tabăra lui Morțun, din care făcea parte și Alexandru G. Radovici, a devenit cunoscută ulterior drept „generoșii”. Potrivit lui Constantin Titel Petrescu, Stere, în ciuda polemicilor sale cu Dobrogeanu-Gherea, s-a alăturat acestuia din urmă și s-a opus lui Morțun („Chiar și Stere [...] s-a declarat împotriva trecerii la liberali”).[60] Totuși, în timpul negocierilor de fuziune dintre „generoși” și aripa stângă a liberalilor, Stere a fost abordat de Ion I. C. Brătianu; acesta și Gheorghe Gh. Mârzescu, care își adunau susținători într-un moment în care guvernul liberal condus de Dimitrie Sturdza părea pe cale să piardă alegerile generale din 1899 în fața unei coaliții puternice de conservatori și foști liberali precum Petre S. Aurelian, i-au propus lui Stere să devină consilier municipal la Iași, iar acesta a acceptat.[61] În această perioadă, s-a despărțit de Evenimentul, întrucât ziarul se apropiase de grupările liberale disidente și critica vehement contactele dintre PNL și foștii membri ai PSDMR.[62]
În cele din urmă, Stere a intrat în PNL ca radical de stânga și populist, susținând o tactică originală care combina accentul narodnic pe țărănime cu o atitudine rezervată față de capitalism și industrializare.[63] Aceasta a reprezentat originea poporanismului, teorie dezvoltată în eseul său influent din 1908 „Poporanism sau social-democrație?" (termenul fusese introdus de Stere încă din 1894, ca traducere a cuvântului „narodnic”).[64]
În esență, poporanismul a încetat să mai considere socialismul drept un obiectiv pentru țări precum România. Stere observa că grupul care putea fi definit ca proletariat industrial reprezenta aproximativ 1% din totalul contribuabililor (în jurul anului 1907)[65] și susținea în schimb ideea unui „stat țărănesc”, care să încurajeze și să mențină micile proprietăți agricole ca bază a dezvoltării economice. Invocând exemplul Danemarcei, el propunea crearea unor industrii cooperatiste în mediul rural și considera că agricultura de inițiativă putea funcționa prin ferme cooperative:[66][67]
„Rolul esențial al cooperativelor țărănești constă în faptul că ele, menținând intacte micile exploatații țărănești, le oferă posibilitatea de a beneficia de toate avantajele producției la scară mare.”
În ciuda denumirii, Stere nu înțelegea „statul țărănesc” ca o hegemonie efectivă a țărănimii, ci ca o trecere imediată de la votul cenzitar din Regatul României la votul universal, menită să reflecte corect realitățile sociale ale țării (vezi Constituția României din 1866).[68] Într-un discurs din 1898, el a subliniat și loialitatea față de regele Carol I.[69]
Stere a respins în mod explicit sprijinul lui Karl Kautsky pentru capitalizarea agriculturii, argumentând că aceasta nu era nici necesară, nici practică.[70] Totuși, nu s-a opus modernizării și a acordat un rol important intelectualilor ca militanți și activiști,[71] dezvoltând totodată ideile lui Werner Sombart privind condițiile specifice ale economiilor agrare, diferite de cele ale Revoluției Industriale.[72] El observa schimbările din lumea dezvoltată la sfârșitul secolului al XIX-lea și concluziona că industrializarea țărilor înapoiate era blocată de colonialism și de prosperitatea pe care acesta o adusese Imperiului Britanic și Statelor Unite.[73] Stere susținea că se contura o nouă formă de capital la scară largă, non-națională, pe care o numea „capital vagabond” și pe care o considera responsabilă pentru inexactitatea predicțiilor marxiste privind alienarea proletariatului, întrucât în țările dezvoltate acesta devenea mai prosper.[74]
Aceasta a marcat și începutul unei polemici între Stere și marxistul Constantin Dobrogeanu-Gherea. Deși ambii împărtășeau scepticismul față de posibilitatea unui succes timpuriu al socialismului în România (acceptând evaluarea lui Titu Maiorescu că acesta reprezenta una dintre „formele fără fond” și un efect al Occidentalizării),[75] Dobrogeanu-Gherea susținea că programul lui Stere, bazat pe cooperative și mici proprietăți agricole, nu putea duce decât la o subdezvoltare cronică.[76]
Activitatea politică în Partidul Național Liberal[modificare]
În calitate de consilier municipal în 1899, Stere s-a aflat curând într-o poziție neobișnuită după ce ministrul de interne Mihail Pherekyde a ordonat reprimarea resturilor PSDMR.[77] Aceasta a venit după ce opoziția conservatoare a lansat acuzații potrivit cărora cluburile socialiste din mediul rural incitau muncitorii la revoltă (o acuzație care risca să reducă popularitatea guvernului Dimitrie Sturdza).[78] Deoarece toți foștii membri PSDMR din PNL au intrat sub supraveghere, și el a devenit ținta atacurilor în Parlament, fiind criticat în mod special de Titu Maiorescu, din partea Partidului Constituțional (expresia politică a junimiștilor, ulterior absorbită în Partidul Conservator), pentru că ar fi folosit poziția sa pentru a „tulbura ordinea elementară; [...] conducând spre singurul loc unde putea conduce: răscoala țărănească”.[79]
Și-a pierdut funcția în martie 1899, după căderea guvernului Sturdza în urma unui scandal privind relațiile dintre România și Austro-Ungaria.[80] În consecință, i-a primit pe „generoși” în PNL, în timp ce PSDMR era dizolvat (aprilie 1899); socialiștii care au rămas independenți au continuat să-l considere pe Stere principalul instigator al acestei mișcări.[81] La acel moment, el se baza pe ceea ce interpreta ca fiind promisiunea lui Ion I. C. Brătianu că un guvern liberal va introduce votul universal și reforma agrară și spera să exercite o influență asupra aripii de stânga a partidului.[82] Împreună cu Pherekyde, Petru Poni, Toma Stelian și Spiru Haret, Stere s-a implicat în proteste publice împotriva guvernelor conservatoare succesive conduse de Gheorghe Grigore Cantacuzino și Petre P. Carp — declanșate de Afacerea Hallier, care implica o firmă franceză ce își folosise relațiile guvernamentale pentru a recâștiga un contract de lucrări publice în portul Constanța, deși nu își îndeplinise obligațiile,[83] precum și împotriva „Legii spirturilor” (sau „legea țuicii”), care introducea impozitarea producției casnice și a generat violențe în mediul rural.[84]
În urma conflictului dintre Cantacuzino și Carp, care a dus la invalidarea guvernului acestuia din urmă cu sprijinul parlamentarilor conservatori (februarie 1901), Sturdza a revenit la putere în mod triumfal.[85] La alegerile din 1901, Stere a fost ales pentru prima dată deputat în Colegiul III electoral din Iași.[86] Numirea sa din 1901 ca profesor suplinitor la Universitatea din Iași s-a datorat în mare măsură relațiilor politice: neîndeplinind cerințele legale, le-a cerut lui Brătianu și Spiru Haret să facă o excepție în cazul său[87] (pentru a evita încălcarea legii care interzicea funcționarilor publici să fie aleși deputați, a cerut să nu fie plătit pentru primul său curs).[88] După ce a devenit profesor titular, asistentul său la catedră a fost Nicolae Dașcovici.[89]
Stere s-a alăturat lui Brătianu și Vasile Lascăr în 1904, într-un moment în care aceștia au intrat în conflict cu Sturdza și au demisionat din funcțiile guvernamentale, provocând căderea cabinetului și revenirea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino ca prim-ministru.[90]
Revoluția rusă din 1905[modificare]
În anii următori, Stere a susținut că prevăzuse victoria Japoniei în războiul ruso-japonez și seria de probleme sociale prin care trecea Rusia și că ar fi trimis Statului Major al armatei române un memorandum pe această temă.[91]
La scurt timp după Revoluția rusă din 1905, Stere și un grup de adepți s-au întors în Basarabia pentru a stimula sentimentul românesc în timpul alegerilor pentru Duma de Stat și pentru zemstve — potrivit lui Stere, grupul beneficia de aprobarea tacită a guvernului conservator.[92] În paralel, Stere a reprezentat zemstva din Chișinău ca avocat într-un proces civil.[93] Au ajuns într-un context tensionat, în care activitatea Sotniilor Negre lua amploare, iar presiunile țărănești din mediul rural întâmpinau rezistența politicienilor reacționari precum Vladimir Purîșkevici și Pavel Krușevan.[94] Inițial, Stere a fost și corespondent pentru ziarele liberale de limbă franceză, semnând C. Șercăleano.[95]
A editat revista Basarabia, alături de Ion Inculeț, Teodor Inculeț, Ion Pelivan, Alexei Mateevici și Pan Halippa, încercând să profite de deschiderea politică din Rusia pentru a cere reforme sociale profunde și descentralizare; influența publicației a scăzut după ce politicienii reacționari au obținut câștiguri electorale și, odată ajunși la putere, au confiscat majoritatea numerelor revistei (ceea ce a dus la falimentul acesteia în 1907).[96] Stere însuși s-a întors în România la începutul anului 1906 și a plecat imediat într-o călătorie în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară, unde s-a întâlnit la Sibiu cu poetul și activistul Octavian Goga, precum și cu alți români importanți, devenind în timp un emisar neoficial al PNL în regiune.[97] Implicarea sa în procesul zemstvei a devenit subiect de scandal, după ce instituția l-a acuzat că nu și-a îndeplinit obligațiile de avocat și i-a cerut să restituie onorariile primite.[98]
Viața Românească[modificare]
În editorialul său inaugural din 1906, Viața Românească (revistă pe care Stere o concepuse în timpul revenirii sale în Basarabia)[99] a sintetizat orientările culturale ale curentului poporanist, pe care Stere le teoretizase pentru prima dată în articolele sale din 1899 publicate în Evenimentul Literar:[100][101]
„O cultură «națională» cu trăsături specifice nu se va naște decât atunci când marile mase populare, cu adevărat românești, vor participa la crearea și evaluarea valorilor culturale — limbă literară, literatură, moduri de viață — iar acest lucru va fi posibil numai atunci când, prin cultură, lărgirea participării politice și ridicarea economică, țărănimii i se va acorda o valoare socială proporțională cu valoarea sa numerică, economică, morală și națională, când vom fi un singur popor, când toate clasele sociale vor aparține aceluiași popor [...]”
Stere s-a distanțat de curentul concurent, dar la fel de orientat spre țărănime, Sămănătorul, care urmărea conservarea modului de viață tradițional țărănesc în fața modernizării, în locul modelului de economie țărănească promovat de poporanism.[102] El a fost implicat în polemici cu reprezentanții acestui curent, în special Octavian Goga și Nicolae Iorga.
După cum avea să recunoască ulterior, a încercat să distragă atenția de la pseudonimul Șărcăleanu folosind un altul, P. Nicanor & Co. (utilizat înainte și după el de diverși colaboratori ai revistei Viața Românească în rubrica finală), și a publicat un articol în care susținea că Stere și Șărcăleanu nu sunt una și aceeași persoană, menținând astfel ambiguitatea până la începutul anilor 1930.[103]
Răscoala din 1907 și urmările acesteia[modificare]
Alături de alți susținători ai lui Brătianu (inclusiv Garabet Ibrăileanu), Stere a început o campanie pentru înlăturarea guvernului conservator condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino, într-un moment în care acesta se confrunta și cu disidența lui Take Ionescu.[104] Aceasta a coincis cu izbucnirea Răscoalei țărănești din 1907, care a dus la căderea guvernului după ce Ionescu a acceptat să sprijine revenirea la putere a lui Dimitrie Sturdza, pentru a asigura o reacție la criză.[105] Ca și mulți dintre „generoși”, Stere a fost integrat în noua administrație și a devenit prefect al județului Iași; în loc să recurgă la armată pentru a pacifica zona, a intervenit în relațiile dintre proprietari și țărani pentru a obține condiții mai bune pentru aceștia, provocând îngrijorare în rândul conservatorilor.[106] Deși în prefectura sa nu au fost înregistrate represalii violente împotriva răsculaților,[107] asocierea sa cu guvernul represiv a fost criticată de foști aliați, în special de Constantin Dobrogeanu-Gherea, Paul Bujor și Constantin Mille.[108] Împreună cu subprefectul Gheorghe Gh. Mârzescu, Stere a demisionat în aprilie și a fost înlocuit de Gheorghe Kernbach, pregătindu-se să candideze la alegerile legislative din acel an, în Colegiul II electoral din Iași, mandat pe care l-a câștigat la sfârșitul lunii mai.[109]
La începutul lunii iunie, premierul Sturdza l-a numit pe Stere, alături de Take Ionescu, Petre P. Carp, Ion G. Duca, Alexandru Djuvara, Constantin Alimănișteanu, Ion și Alexandru G. Radovici, Dinu și Vintilă Brătianu și alți 24 de parlamentari, într-o comisie însărcinată cu soluționarea problemei agrare; dizolvată ulterior în aceeași lună, comisia nu a obținut rezultate concrete, iar propunerile radicale ale lui Stere au fost în mod repetat ignorate chiar de propriul partid.[110] În aceeași perioadă a izbucnit un conflict între Stere și politicianul independent antisemit A. C. Cuza, care îi fusese adversar electoral; după ce Cuza a folosit termenul „trivial” la adresa sa, Stere l-a acționat în judecată, iar Cuza a refuzat provocarea la duel (scandalul a fost amplificat și de acuzațiile potrivit cărora Stere ar fi picat intenționat studenții care susțineau ideile lui Cuza).[111] După crearea Partidului Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, PNL a acuzat noua formațiune că era finanțată de arendașul Mochi Fischer (ale cărui proprietăți din Flămânzi fuseseră locul izbucnirii răscoalei din 1907); ca reacție, ziarul Opinia, reprezentând punctul de vedere al lui Alexandru Bădărău, l-a acuzat pe Stere că nu ar fi apărat interesele clienților săi în zemstva basarabeană — Stere l-a provocat la duel pe autorul articolului, Gheorghe Lascăr, fost primar al Iașului, duel desfășurat pe dealul Copou, în urma căruia Lascăr a fost învins și rănit (11 martie 1908).[112]
Cerând amnistie pentru răsculații țărani, Stere a păstrat inițial tăcerea asupra noii legislații (care, fără a pune sub semnul întrebării proprietatea funciară tradițională, permitea totuși forme de proprietate comunală) și a fost în mare parte absent de la ședințele Camerei.[113] Cu toate acestea, a redactat mai multe studii în care a condamnat situația agriculturii românești, încheind unul dintre ele cu un verdict latin, parafrazându-l pe Pliniu cel Bătrân: Latifundia perdidere Romaniam („Marile proprietăți au ruinat România”).[114] De asemenea, și-a exprimat sprijinul deplin pentru nou-înființata bancă agricolă Casa Rurală, într-un moment în care proiectul de creare a acesteia era votat în Parlament (februarie 1908).[115]
Primele conflicte cu PNL[modificare]
După ce s-a alăturat din nou lui Brătianu în conflictul intern din partid cu Sturdza, conflict încheiat cu venirea lui Brătianu la putere după ce premierul a fost afectat de o boală nervoasă, Stere l-a înlocuit pe Petru Poni la conducerea clubului liberal din Iași (iunie 1908), intrând curând în conflict cu Mârzescu din cauza promovării foștilor socialiști în funcții de partid.[116] După ascensiunea Partidului Conservator-Democrat în detrimentul PNL, Stere a reușit să obțină sprijinul partidului pentru viziunea sa privind reforma electorală (cu un colegiu electoral unic, idee susținută și de Take Ionescu), pe care a prezentat-o în Parlament, fiind criticat de opoziția conservatoare pe fondul suspiciunilor că ar continua să promoveze idei socialiste.[117] Până la mijlocul anului 1909, a devenit ținta unei campanii în Evenimentul, devenit între timp ziar conservator, fiind din nou acuzat că ar fi beneficiat de pe urma zemstvei din Basarabia fără a-și îndeplini obligațiile.[118]
În aceeași perioadă, Stere și Ibrăileanu au început să definească poporanismul sau „democratismul țărănist” drept o facțiune redusă, dar reprezentativă, în cadrul PNL.[119] Aceste poziții au generat noi tensiuni interne: Henri Sanielevici, el însuși fost socialist devenit liberal, comenta că „[Stere] încearcă să se consolideze prin și în interiorul Partidului Liberal și să se desprindă de el doar atunci când va fi suficient de puternic”;[120] într-un moment în care Brătianu era considerat dispus să-i ofere un portofoliu ministerial, aripa de dreapta a PNL s-a opus și a încercat să-l marginalizeze (această reacție fiind alimentată și de conflictul dintre PNL și cercurile revistei România Muncitoare, declanșat de expulzarea activistului socialist Cristian Rakovski, precum și de promisiunile lui Brătianu că partidul nu va susține reforma agrară și votul universal).[121] În mare parte retras din prim-planul politic în anii 1909–1910, Stere a contribuit totuși la apropierea PNL, aflat în opoziție după decembrie 1910, de PCD, prin îmbunătățirea relațiilor cu Alexandru Bădărău, în vederea unei poziții comune împotriva guvernului Petre P. Carp.[122]
În lucrarea sa din 1910, Neoiobăgia (studiu social și economic asupra problemei agrare, vezi iobăgie), Constantin Dobrogeanu-Gherea a considerat legătura dintre cercurile culturale de stânga din România și orientarea narodnică a lui Stere drept conjuncturală și a remarcat existența unor tendințe divergente în interiorul poporanismului:[123]
„[Există] poporanismul instaurat în această țară la circa 15 ani după cel originar [narodnic] și din aceeași sursă. Lipsit de metoda riguroasă a marxismului, [...] poporanismul pare să se definească doar prin opoziția față de social-democrație [...].
[Există de asemenea] poporanismul nostru național, românesc, născut din împrejurările diferite și reale ale țării noastre. Acesta este mai practic decât teoretic și nu are, de fapt, o teorie proprie. Încercarea domnului Stere de a i-o conferi nu a avut succes. Dar acest poporanism are propriile sale concepții și atitudini și, mai important, propria sa practică. Și la această practică reală, care influențează cursul real al lucrurilor în această țară, s-au asociat, într-un fel sau altul, toate tipurile de poporaniști, inclusiv cei influențați de ideile rusești. Dar nici acest poporanism național nu este deloc unitar. Acest lucru se vede chiar în multiplele grupări care îl compun [...] și care adesea intră în conflict între ele.”
Caracterul eterogen al poporanismului a fost criticat și de alți contemporani, care au remarcat că discursul său includea și elemente de retorică naționalistă.[75] Cu toate acestea, membri ai PSDMR, alții decât Dobrogeanu-Gherea, continuau să considere revista Viața Românească drept implicată în „politica stereistă”.[124] Constantin Stere a reacționat moderat la publicarea lucrării Neoiobăgia, limitându-se la o critică succintă a argumentelor îndreptate împotriva poporanismului; alte replici au venit din partea discipolului său, inginerul Nicolae Profiri, dar și din partea fiului lui Dobrogeanu-Gherea, viitorul leninist Alexandru Dobrogeanu-Gherea.[125]
În jurul anului 1912, aflat într-o vizită la Florența, Stere a început o relație extraconjugală de lungă durată cu Ana Radovici, văduva lui Ion Radovici (care se sinucise în 1909).[126] Nefiind reales în Camera Deputaților la alegerile din 1912, s-a întors la catedra sa de la Universitatea din Iași.[127] În timpul campaniei electorale, reales lider al clubului liberal, a fost din nou atacat de Evenimentul și, după ce a participat la denunțarea lui A. C. Cuza pentru plagiat, a intrat în conflict cu susținătorii acestuia, care au ocupat pentru scurt timp sediul PNL din Iași în mai 1912.[128]
Primul Război Mondial[modificare]
În 1916, Stere a susținut ferm alianța României cu Puterile Centrale, pledând pentru o politică orientată spre recuperarea Basarabiei și împotriva a ceea ce considera a fi expansionismul rus;[129] în cele din urmă, această poziție a dus la ruptura sa de PNL, care adoptase o orientare pro-Antantă la izbucnirea Primului Război Mondial.[129] Socialistul Ioan Nădejde remarca faptul că Stere ajunsese în conflict cu foștii săi camarazi din PSDMR care trecuseră în PNL în 1899, în special cu liderul lor Vasile Morțun.[124] El s-a alăturat unei opoziții intelectuale eterogene, care îi includea pe conservatorii Petre P. Carp și Alexandru Marghiloman, pe scriitorii de orientare stângistă Tudor Arghezi, Dumitru D. Pătrășcanu și Gala Galaction, precum și pe socialistul revoluționar Cristian Rakovski.[130]
După ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale, Stere a rămas în oraș, spre deosebire de majoritatea bucureștenilor care au urmat autoritățile române refugiate la Iași. Cu sprijin financiar din partea lui Alexandru Vaida-Voevod, a început să publice ziarul Lumina, care, potrivit redactorului său, susținea „punctul de vedere românesc”[131] și era supus cenzurii: „una germană, pentru politica externă [...] și, pentru politica internă, cea exercitată de oamenii lui Petre P. Carp, care îmi tăiau articolele despre expropriere și votul universal”.[131]
La sfârșitul lunii martie 1918, a reprezentat guvernul Alexandru Marghiloman la Chișinău, în perioada în care, după revoluțiile din februarie și octombrie, Basarabia se proclamase Republica Democratică Moldovenească; el a fost însărcinat să-l sprijine pe Ion Inculeț în propunerea unirii Basarabiei cu România în Sfatul Țării, adunarea legislativă a republicii.[132] După dezbateri îndelungate, votul pentru unire a fost adoptat la 27 martie.
După schimbarea situației militare în urma armistițiului cu Germania, Stere a fost acuzat de trădare și încarcerat; nu a fost judecat niciodată și a fost în cele din urmă eliberat.[133]
Crearea Partidului Țărănesc[modificare]
La sfârșitul anilor 1910, Stere s-a implicat discret în mișcarea care a dus la crearea Partidului Țărănesc din Basarabia, întemeiat și condus de Pan Halippa și Ion Inculeț. La sfârșitul anului 1918, cea mai mare parte a acestuia a fuzionat cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, din care Stere și Halippa au devenit membri de rang înalt[134] (Inculeț nu a fost de acord cu unirea politică și a condus o formațiune mai mică, care a fuzionat ulterior cu PNL).[135]
Stere a provocat un scandal după ce a candidat și a câștigat alegerile pentru Camera Deputaților la Soroca (1921, sub guvernul Alexandru Averescu), când toate partidele s-au alăturat lui Nicolae Iorga în opoziția față de validarea mandatului său (Iorga considera că trecutul său antiantantist echivala cu trădarea).[136] Temeri legate de influența bolșevică în Basarabia au dus la acuzații larg răspândite că fostul socialist Stere „bolșeviza” regiunea.[137] Vorbind din perspectiva stângii necomuniste, Ioan Nădejde și-a exprimat îngrijorarea că Stere își radicaliza discursul:[124]
„[...] Stere urmărește să adune un partid socialist, aliat cu Partidul Țărănesc, împotriva tuturor celorlalte clase sociale și, astfel, urmează o politică din care, în cele din urmă, nu poate rezulta decât bolșevism.”
Încă din 1919, Stere arăta că era conștient de criticile venite din partea diferitelor grupuri politice care revendicau ortodoxia marxistă, inclusiv din extrema stângă. Reafirmându-și convingerea privind poziția fragilă și minoritară a proletariatului industrial în economia românească a vremii, el susținea că această clasă era destinată să își adapteze revendicările la interesele țărănimii:[138]
„[...] pentru o țară precum România, este evident că soarta clasei muncitoare urbane se află literalmente în mâinile clasei muncitoare rurale.[...]
În aceste condiții, nu ar fi un act de sinucidere din partea clasei muncitoare industriale din România dacă ar adopta o atitudine ostilă față de țărănime?
Și: este evident că, indiferent de doctrina politică și socială propovăduită de proletariatul urban, aceasta ar deveni ostilă țărănimii dacă ar încerca să-i impună o formă de organizare economică respinsă de aceasta, cum ar fi, de pildă, socializarea imediată și violentă a agriculturii țărănești.
Un muncitor socialist își exprimă, în paginile unei reviste socialiste, temerea că Partidul Țărănesc din România va urma exemplul partidelor țărănești din Bulgaria și Serbia [adică Uniunea Națională Agrară Bulgară și Partidul Țărănesc Sârb], care, odată ajunse la putere, ar fi oprimat muncitorii.
Dar poate acest fapt să constituie un argument împotriva solidarității de interese dintre muncitorii de la sate și cei de la orașe?
În aceste vremuri tulburi, am asistat și la spectacolul reprimării sângeroase, de către un guvern socialist (format de Partidul Social Democrat din Germania), a mișcărilor muncitorești din Germania.
Înseamnă aceasta că există un conflict real de interese între acele elemente ale proletariatului german conduse de social-democrația ortodoxă și cele care urmează steagul Partidului Independent?”
Scandal și disidență[modificare]
Poziția lui Stere în conducerea partidului său a împiedicat realizarea unei uniuni strânse cu Partidul Național Român din Transilvania (PNR) în 1924, întrucât liderii acestuia îi reproșau trecutul său antiantantist.[139]
Doi ani mai târziu însă, el a fost admis ca unul dintre liderii noului Partid Național Țărănesc, rezultat din fuziunea celor două formațiuni, proces facilitat și de atacul agenților liberali asupra lui Pan Halippa, precum și de refuzul guvernului de a-i sancționa pe vinovați.[140] Stere a fost autorul unei legi care urmărea introducerea unui grad de descentralizare administrativă și de inițiativă locală în guvernare, adoptată în 1929 sub guvernul lui Iuliu Maniu.[141]
Curând, a intrat în conflict cu politicienii mai conservatori proveniți din PNR. În martie 1930, simpla menționare a numelui său în cadrul unei ceremonii publice a determinat mai mulți generali ai armatei române să părăsească evenimentul în semn de protest; imediat după aceea, gruparea liberală din jurul lui Vintilă Brătianu a început să atace partidul lui Stere pentru faptul că îl tolera și pentru că ar fi provocat o ruptură între armată și clasa politică.[142] Generalul Henry Cihoschi, ministrul apărării, a fost criticat public în Parlament pentru că nu s-a solidarizat cu subordonații săi și a fost nevoit să demisioneze la 4 aprilie; Maniu a părut să sprijine îndepărtarea lui Stere.[143]
Ca răspuns, Stere și-a reafirmat opinia că politica guvernului român din 1916 fusese greșită[144] și a părăsit partidul pentru a înființa Partidul Țărănesc Democrat–Stere (care nu trebuie confundat cu formațiunea ulterioară creată de Nicolae L. Lupu), pe care l-a condus într-o alianță cu Partidul Țărănesc Radical al lui Grigore Iunian.
Moștenire[modificare]
În ciuda disidenței sale, ideile lui Stere au rămas influente în cadrul Partidului Național Țărănesc și au exercitat o influență majoră asupra doctrinelor lui Virgil Madgearu.[145] Poporanismul, alături de marxismul propriu-zis, a constituit unul dintre factorii care au contribuit la teoriile sociologice originale ale lui Dimitrie Gusti.[146]
Ideile originale ale lui Stere privind dezvoltarea economică și temele marxiste au fost supuse cenzurii în România comunistă; deși au fost publicate lucrări despre el după instaurarea regimului lui Nicolae Ceaușescu, acestea au evitat în general prezentarea și citarea scrierilor sale. Considerat „reacționar” până în anii 1960,[147] el a fost ulterior interpretat de istoriografia oficială revizuită ca adoptând o „poziție radical-burgheză”.[148]
În anul 2002 a fost înființată Fundația „Constantin Stere”, care are ca obiect de activitate conservarea și valorificarea operei lui Constantin Stere, editarea de lucrări referitoare la activitatea sa, organizarea unui centru cultural basarabean în cadrul Muzeului „Constantin Stere”, instituirea unui premiu anual pentru literatură și desfășurarea altor acțiuni legate de memoria sa.[149][150]
Școala Gimnazială „Constantin Stere” din Bucov, jud. Prahova, îi poartă numele.[151]
În 2010, Academia Română i-a acordat lui Constantin Stere calitatea de membru post-mortem.[152][153]
În preajma revoluției a apărut inițial în opt volume între 1932 și 1936, bucurându-se de succes atât în rândul publicului, cât și al criticii, în mare măsură datorită aurei legendare care îl înconjura pe autor. Regimul comunist a interzis lucrarea pe toată durata sa, considerând-o nepotrivită pentru publicare, chiar și după distanțarea lui Ceaușescu de tutela sovietică. Cartea a fost publicată între 1990 și 1991 la Chișinău, iar biograful lui Stere, Zigu Ornea, a realizat o altă ediție între 1991 și 1993. Ambele ediții ale textului, care însumează 2331 de pagini, au fost considerate problematice. În 2010, istoricul literar ieșean Victor Durnea a început publicarea unei ediții critice, adnotate, a operei lui Stere, începând cu romanul. Manuscrisele nu s-au păstrat, arhiva lui Stere din conacul de la Bucov dispărând în mod misterios după al Doilea Război Mondial, astfel încât intervențiile lui Durnea s-au limitat la uniformizarea textului disponibil, eliminarea deciziilor arbitrare atât ale autorului, cât și ale editorilor și înlocuirea termenilor și punctuației învechite, influențate de formația culturală rusă a lui Stere.[154]
În 2020, a fost dezvelit un bust reprezentându-l pe Constantin Stere în orașul Rezina din Republica Moldova, opera sculptorului moldovean Veaceslav Jiglițchi.[155]
Publicații[modificare]
- Marele răsboiu și politica României, Editura Ziarului Lumina, 1918
- În preajma revoluției, vol. 1, Smaragda Theodorovna, Editura Adevĕrul
- În preajma revoluției, vol. 2, Copilăria și adolescența lui Vania Răutu, Editura Adevĕrul
- În preajma revoluției, vol. 3, Lutul, Editura Adevĕrul
- În preajma revoluției, vol. 4, Hotarul, Editura Adevĕrul
- În preajma revoluției, vol. 5, Nostalgii, Editura Adevĕrul
- În preajma revoluției, vol. 6, Ciubărești, Editura Adevĕrul
- În preajma revoluției, vol. 7, Un ajun, Editura Adevĕrul
- În preajma revoluției, vol. 8, Uraganul, Editura Adevĕrul
- În literatură, Iași, Editura Viața Românească, 1921
- Partidul Național Țăranesc și "Cazul Stere", documentări și lămuriri politice, Atelierele "Adevărul", 1930
- Un caz de conștiință, Editura Viața Românească, 1921
- Judecat și condamnat de el însuși, Iași, Tipografia Lumina Moldovei, 1923
- Patru zile în Ardeal: impresii fugitive, Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu
Vezi și[modificare]
Note[modificare]
- ^ Scriitori români. Științifică și Enciclopedică, București. . p. 438.
- ^ Stere, "Cum am devenit...", p.13
- ^ Mihaela Stoica (). „Unirea Basarabiei cu România. Inculeț, Stere și Marghiloman, oamenii fără de care nu se realiza unirea: "Trebuie să fac pe nebunul cu nebunii. Oare țarismul i-a făcut așa?"”. www.descopera.ro. Accesat în .
- ^ Ornea, Vol.I, p.28
- ^ Nădejde, în Gorovei; Ornea, Vol.I, p.212
- ^ Roszkowski, Wojciech; Kofman, Jan (). Biographical Dictionary of Central and Eastern Europe in the Twentieth Century. Routledge. p. 3728. ISBN 978-1-317-47593-4.
- ^ Ornea, Vol.I, p.23-25
- ^ Ornea, Vol.I, p.26-28
- ^ Ornea, Vol.I, p.27-29, 33
- ^ Ornea, Vol.I, p.36-37
- ^ Ornea, Vol.I, p.44-45
- ^ Ornea, Vol.I, p.46-48
- ^ Hitchins, p.82; Ornea, p.48-49
- ^ Ornea, Vol.I, p.50
- ^ Ornea, Vol.I, p.56-59
- ^ Ornea, Vol.I, p.60-61
- ^ Ornea, Vol.I, p.61-67
- ^ Ornea, Vol.I, p.74-75
- ^ Ornea, Vol.I, p.75-76
- ^ Ornea, Vol.I, p.77
- ^ Ornea, Vol.I, p.80-86
- ^ Ornea, Vol.I, p.87-88
- ^ Ornea, Vol.I, p.90-93
- ^ Ornea, Vol.I, p.93-94
- ^ Ornea, Vol.I, p.93-96
- ^ Ornea, Vol.I, p.96-97
- ^ Ornea, Vol.I, p.98
- ^ Ornea, Vol.I, p.103
- ^ Ornea, Vol.I, p.104-106
- ^ Stere, in Ornea, Vol.I, p.98-99
- ^ Ornea, Vol.I, p.106-108
- ^ Ornea, Vol.I, p.108
- ^ Ornea, Vol.I, p.111-112
- ^ Ornea, Vol.I, p.113
- ^ Ornea, Vol.I, p.126-143
- ^ Ornea, Vol.I, p.156-160
- ^ Ornea, Vol.I, p.147-149, 150-153, 156, 194, 238-241
- ^ Ornea, Vol.I, p.52-55
- ^ Hitchins, p.83; Ornea, Vol.I, p.172, 180-185, 198
- ^ Hitchins, p.83; Ornea, Vol.I, p.161-165
- ^ Boatcă, p.18; Ionescu, passim
- ^ Boatcă, p.15; Ornea, Vol.I, p.122-123
- ^ Ornea, Vol.I, p.165-175
- ^ Ornea, Vol.I, p.173
- ^ Ornea, Vol.I, p.183-188
- ^ Ornea, Vol.I, p.190-197, 199
- ^ Ornea, Vol.I, p.193
- ^ Ornea, Vol.I, p.193-197
- ^ Dioghenide, în Ornea, Vol.I, p.199, 200
- ^ Ornea, Vol.I, p.198
- ^ Ornea, Vol.I, p.187-188
- ^ Ornea, Vol.I, p.199-202
- ^ Naționalul, în Ornea, Vol.I, p.202
- ^ Ornea, Vol.I, p.210
- ^ Ornea, Vol.I, p.211-214
- ^ Ornea, Vol.I, p.218; 225-236
- ^ Ornea, Vol.I, p.220-223
- ^ Ornea, Vol.I, p.237-238
- ^ Ornea, Vol.I, p.241
- ^ Petrescu, in Ornea, Vol.I, p.244
- ^ Ornea, Vol.I, p.245-248
- ^ Ornea, Vol.I, p.248-250
- ^ Boia, p.109-110; Boatcă, p.15; Hitchins, p.83, 85; Ionescu; Ornea, Vol.I, p.172, 175-180, 190-191, 297-298; Stahl
- ^ Hitchins, p.83; Ornea, Vol.I, p.175, 433-438
- ^ Boatcă, p.15; Ornea, Vol.I, p.436-437, 446-447
- ^ Hitchins, p.84-85; Ornea, Vol.I, p.437-438; Stahl, passim
- ^ Stere, în Stahl
- ^ Boatcă, p.15; Ionescu
- ^ Ornea, Vol I, p.251
- ^ Ionescu; Love; Stahl
- ^ Ionescu
- ^ Boatcă, p.17
- ^ Boatcă, p.18-19
- ^ Boatcă, p.19-20
- ^ a b Boatcă, p.15
- ^ Dobrogeanu-Gherea, passim; Hitchins, p.87
- ^ Ornea, Vol.I, p.257
- ^ Ornea, Vol.I, p.257-265
- ^ Maiorescu, în Ornea, Vol.I, p.266
- ^ Ornea, Vol.I, p.267
- ^ Ornea, Vol.I, p.268-270
- ^ Ornea, Vol.I, p.245, 282-283, 301, 308
- ^ Ornea, Vol.I, p.283-284
- ^ Ornea, Vol.I, p.285-286
- ^ Ornea, Vol.I, p.289-290
- ^ Ornea, Vol.I, p.290-296
- ^ Ornea, Vol.I, p.312-317
- ^ Ornea, Vol.I, p.317-319
- ^ Ornea, Vol.I, p.54
- ^ Ornea, Vol.I, p.306-312
- ^ Ornea, Vol.I, p.339-340
- ^ Ornea, Vol.I, p.342
- ^ Ornea, Vol.I, p.338, 342
- ^ Ornea, Vol.I, p.345-346
- ^ Ornea, Vol.I, p.345
- ^ Hitchins, p.251-252; Ornea, Vol.I, p.348-355
- ^ Ornea, Vol.I, p.384-385
- ^ Ornea, Vol.I, p.432-433, 451-452
- ^ Ornea, Vol.I, p.347, 355-357
- ^ Ornea, Vol.I, p.190-193
- ^ Viața Românească, în Niculae et al., p.64
- ^ Hitchins, p.84-85; Ornea, Vol.I, p.387-388
- ^ Stere, "Cum am devenit...", p.14-15
- ^ Ornea, Vol.I, p.400
- ^ Ornea, Vol.I, p.401-404
- ^ Ornea, Vol.I, p.404-412, 414-417
- ^ Ornea, Vol.I, p.412
- ^ Ornea, Vol.I, p.413-414
- ^ Ornea, Vol.I, p.418-423, 465
- ^ Ornea, Vol.I, p.429, 441-443
- ^ Ornea, Vol.I, p.430-431
- ^ Ornea, Vol.I, p.451-453
- ^ Ornea, Vol.I, p.442-446, 450-451
- ^ Ornea, Vol.I, p.446-447
- ^ Ornea, Vol.I, p.448-450
- ^ Ornea, Vol.I, p.460-471, 492
- ^ Ornea, Vol.I, p.471-475
- ^ Ornea, Vol.I, p.494-510
- ^ Ornea, Vol.I, p.489-490
- ^ Sanilevici, în Ornea, Vol.I, p.513
- ^ Ornea, Vol.I, p.511-520
- ^ Ornea, Vol.I, p.529-533, 554-557
- ^ Dobrogeanu-Gherea
- ^ a b c Nădejde, în Gorovei
- ^ Ornea, Vol.I, p.533-543
- ^ Ornea, Vol.I, p.548-551
- ^ Ornea, Vol.I, p.551-553
- ^ Ornea, Vol.I, p.553-558
- ^ a b Zbuchea, passim
- ^ Boia, p.256; Zbuchea
- ^ a b Stere, în Coman, p.19
- ^ Hitchins, p.278; Zbuchea
- ^ Slabey Roucek, p.85
- ^ Slabey Roucek, p.85-86
- ^ Niculae et al., p.12
- ^ Scurtu, passim
- ^ Slabey Roucek, p.86
- ^ Stere, în Niculae et al., p.93
- ^ Niculae et al., p.13; Scurtu
- ^ Slabey Rocek, p.91
- ^ Hitchins, p.409
- ^ Coman, p.20-21
- ^ Coman, p.20, 22
- ^ Coman, p.19; Zbuchea
- ^ Coman, p.23; Ornea, Vol.I, p.438; Hitchins, p.320-321, 388
- ^ Vulcănescu, passim
- ^ Boatcă, p.23
- ^ Coman, p.20
- ^ Cosma, Mircea (). Apostolul s-a întors din surghiun. In memoriam Constantin Stere. Typo Das Solutions, Ploiești. p. 8-10.
- ^ „Despre noi”. Fundația „Constantin Stere”. Accesat în .
- ^ „Școala Gimnazială „Constantin Stere", comuna Bucov”. www.scoalabucov.wordpress.com. Accesat în .
- ^ „Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent”, Acad.ro, accesat în
- ^ „Mitropolitul Olteniei a fost ales membru de onoare al Academiei Române, alături de pictorul Nicolae Grigorescu”. adevarul.ro. . Accesat în .
- ^ Voncu, passim
- ^ „Bustul lui Constantin Stere din Rezina”.
Bibliografie[modificare]
- Boia, Lucian (). History and Myth in Romanian Consciousness. Central European University Press. ISBN 978-963-386-004-5.
- Boatcă, Manuela. "Peripheral Solutions to Peripheral Development: The Case of Early 20th Century Romania", în Journal of World Systems Research, XI, 1, iulie 2005, p. 3-26
- Ornea, Zigu (). Viața lui C. Stere. I. București: Cartea Românească.
- Ornea, Zigu (). Viața lui C. Stere. II. București: Cartea Românească.
- Coman, Ion. "Un pretext, un șantaj, o mostră a politicianismului burghez: cazul Stere", în Magazin Istoric, iunie 1972
- Constantin Dobrogeanu-Gherea. Neoiobăgia: Curente de idei și opinii în legătură cu neoiobăgia
- Arthur Gorovei. "Între socialiști, la Iași", în Magazin Istoric
- Hitchins, Keith (). România. 1866-1947 (ed. IV). București: Editura Humanitas. ISBN 978-973-50-3922-6.
- Ionescu, Alexandra. Chipuri ale binelui comun. Două tentative românești de conciliere între morală și politică
- Love, Joseph L. (). Theorizing underdevelopment: Latin America and Romania, 1860-1950. São Paulo: Instituto de Estudos Avançados da Universidade de São Paulo. doi:10.1590/S0103-40141990000100006.
- Niculae, Vasile; Ilincioiu, Ion; Neagoe, Stelian (). Maslow, A. H., ed. Doctrina țărănistă în România. Antologie de texte. București: Editura Noua Alternativă, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române. ISBN 978-973-96060-2-8.
- Scurtu, Ioan. "Prăbușirea unui mit", în Magazin Istoric
- Roucek, Joseph Slabey. Contemporary Roumania and Her Problems, Ayer Publishing, Manchester, New Hampshire, 1971
- Henri H. Stahl, Gânditori și curente de istorie socială românească, Cap.IX, "Curentele antigheriste"
- Voncu, Răzvan. "Lungul drum al recuperării lui C. Stere" Arhivat în , la Wayback Machine., în România Literară, Nr. 32/2010
- Stere, Constantin. "Cum am devenit director al Vieții Romînești [sic]", în Viața Românească, 1&2/XXV, ianuarie-februarie 1933
- Vulcănescu, Mircea. Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti. IX: Semnificația generală a învățământului gustian Arhivat în , la Wayback Machine.
- Zbuchea, Gheorghe (). Despre problema basarabeană în politica externă a României în anii 1912-1916. Editura Universităţii din Bucureşti. ISBN 973-575-658-7.
Legături externe[modificare]
Materiale media legate de Constantin Stere la Wikimedia Commons- Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – S
- Colecții digitalizate BCU IAȘI
- Corobca, Liliana. Personajul în romanul românesc interbelic, 2.0. Lecturile personajului (include o analiză a lui Vania Răutu și Smaragda Teodorovna, protagoniști ai romanului În preajma revoluției)
- Pagini cu legături invalide către fișiere
- Articole biografice fără fotografii
- Webarchive template wayback links
- Articole Wikipedia cu control de autoritate
- Nașteri în 1865
- Nașteri pe 1 iunie
- Decese în 1936
- Decese pe 26 iunie
- Membri post-mortem ai Academiei Române
- Absolvenți ai Universității din Iași
- Jurnaliști români
- Juriști români
- Marxiști
- Membri ai Sfatului Țării
- Membri PNȚ
- Naționaliști români
- Oameni din ținutul Soroca
- Președinții Sfatului Țării
- Profesori universitari români
- Rectori ai Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
- Revoluționari români
- Români basarabeni
- Români incinerați
- Scriitori români din secolul al XIX-lea
- Scriitori români din secolul al XX-lea
- Socialiști români
- Viața Românească
- Deținuți din Rusia